Noua burghezie românească şi arta

Poate nu întâmplător pe fondul unor polemici pe tema capitalismului fără scrupule un articol despre artă a provocat reacţii virulente. Pe diferite site-uri culturale sau pe facebook un articol din revista ”Dilema veche” (Scrisoare deschisă către creatorii de artă urâtă) a fost primit cu nenumărate proteste.

Există însă şi ceva bun în aceste luări de poziţie împotriva artei care tinde să-şi ignore publicul: burghezia semidoctă îşi lasă deoparte masca comprehensivă şi se înfăţişează în lumina ei adevărată. Aşa a fost mereu, din epoca modernităţii şi până recent: Flaubert şi Beaudelaire au fost trimşi în judecată pentru imoralitate sau, dacă nu au fost obiectul unor procese în toată regula, au fost trataţi cu opacitate agresivă. Amintiţi-vă cazul Brâncuşi, deşi nu de exemple duce lipsa istoria artei din ultimul secol. Articolul din revista „Dilema veche” aruncă peste bord toate prudenţele şi dă glas unei opinii foarte vechi şi larg răspândite pe care numai complexele culturale au ţinut-o neexprimată: ”Artistul e un prestator de servicii care ţin de plăcerea noastră, nu de a lui! Ne gâdilă în mod plăcut urechea, îl plătim. Nu ne place, nu putem fi forţaţi. Taxa pe artă nu poate fi o taxă de protecţie: nu poate exista o indemnizaţie pentru a îngrozi, dezgusta, plictisi şi scoate din sărite – în numele artei!”

Aşadar pretenţia artistului de a fi susţinut financiar indiferent de succesul la public ar fi cu totul obraznică. ”Parazitul” pretenţios e pus la punct : ”Pentru că artistul – cel puţin cel care aşteaptă de la societate recunoaştere şi dragoste şi bani – nu e Mesia în aşteptarea unei biserici, e un prestator de servicii”.

La acest capitol noua burghezie este de acord cu masele largi. Clasa noilor înavuţiţi împărtăşeşte gusturile cele mai populare şi dacă nu ascultă manele se mulţumeşte cu piese sentimentale de Rahmaninov (best of...), urându-l din toată inima pe Schönberg. În epoca interbelică cartea cea mai citită era la noi ”Invitaţie la vals” !

Există poate un fir secret care leagă această declaraţie abruptă de manifestaţiile contra-RMGG, căci dincolo de declaraţia de gust, articolul face apologia burgheziei noi ca forţă conducătoare a societăţii. Cine urăşte arta abstractă şi muzica atonală, nu poate iubi ecologismul şi nicio altă conduită (conservatismul nostalgic bunăoară) care se legitimează prin pura gratuitate. Tot ce este gratuit este suspect şi dezgustător. Protestul ca artă şi arta ca protest rimează prea mult cu stânga !

Dar, aşa cum spuneam, un articol de acest fel este binevenit, căci el deschide o dezbatere sinceră şi dezvăluie cu claritate unde se află linia "frontului". Oamenii cu bani, degustători de ”artă frumoasă” şi partizanii exangui ai gratuităţii şi ”urâţeniei” expresive se găsesc de aici înainte în tabere ostile. A fost nevoie de cel puţin 20 de ani pentru ca cineva, eliberat de complexe să spună în sfârşit cum stau lucrurile.

De aici înainte se deschide "câmpul de luptă" care va opune pe adoratorii kitsch-ului sentimental artiştilor care mai văd poate în artă o forma de luptă ”împotriva materialismului sau a cererii ca totul să aibă o utilitate sau o valoare practică”.(Kandinsky)

Obiecţii posibile: arta veche, minunata artă a Renaşterii bunăoară, a avut un scop social foarte precis şi a avut un comanditar adesea tiranic, Biserica sau aristocraţia epocii. E adevărat, dar cine ar putea fi comanditarii artei actuale ? Şi care ar fi scopul obiectului de artă ? Să flateze gustul semidocţilor înavuţiţi? Să le hrănească sentimentalismul şi dorinţa de confort ?

Dezbaterea e mult mai complicată, iar toate aceste luări de poziţie sunt de fapt inactuale, întorcându-se practic în epoca modernităţii în care arta rămăsese singura formă de a combate utilitarismul tot mai agresiv. De aceea polemica este mai relevantă pentru ambianţa socială şi politică din România de astăzi şi pentru stadiul evoluţiei sale decât pentru condiţia artelor în lume. Astăzi arta pare să-şi regăsească ”utilitatea” socială, dar într-un sens care, incorporând protestul politic, se opune categoric conformismului burghez şi consumismului.