1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Nu avem precedent. De unde începem?

George Arun22 septembrie 2004

Am văzut zilele acestea pe o stradă desfundată din centrul Bucureştiului o clădire, o casă pe care fusese inscripţionată de curînd denominaţiunea unei asociaţii de revoluţionari - asociaţie care bag seamă că a fost constituită peste noapte, după ce puterea politică, via Cotroceni, a pus la punct o nouă lege privind drepturile, explicit privilegiile acestei clase care a apărut şi s-a înmulţit în România post-Ceauşescu precum o ciupercărie.

https://p.dw.com/p/B373
Bucureştii, din goana maşinii
Bucureştii, din goana maşiniiImagine: Illuscope

Şoferul de taxi tocmai trăsese pe dreapta şi refuza cu obstinaţie să mă ducă la slujba mea de toate zilele pentru că l-am contrazis flagrant în cunoştinţele şi convingerile lui politice.

Deschid aici o paranteză: eu vorbesc îndeobşte cu taximetriştii pentru că de la ei afli lucruri de care te cruceşti şi care nu apar la ziar din motivele ştiute ale concubinajului dintre marea parte a presei cu puterea politică, iar de partea cealaltă, a concubinajului dintre presa aşa spus independentă şi partidele din opoziţie. Aşadar prin natura meseriei taximetriştii văd, la propriu, cum un primar de sector şi-a asfaltat strada pe care şi-a plantat ultima vilă, mai la margine de Bucureşti dar într-o zonă cu linişte şi verdeaţă; văd cum un alt primar de sector ori un funcţionar de primărie cu concursul poliţiei rutiere a închis pur şi simplu accesul autoturismelor pe o stradă pe care un client politic îşi construieşte un imobil de birouri; văd drumurile nocturne ale politicienilor ori ale vedetelor de televiziune; în fine, aud de la clienţii lor tot felul de lucruri privind coruperea oamenilor mari (politici) de către alţi oameni, tot “mari”, cu ghilimelele de rigoare din lumea subterană, vezi fraţii Cămătaru şi sutele de clanuri mafiote din ţara noastră candidată la Uniunea Europeană.

Revin la taximetristul nostru: pentru că nu am fost de acord cu el că şi partidele de azi, de la noi şi de aiurea, au ceea ce se cheamă “activişti politici”, el pretinzînd că a trecut vremea activiştilor şi că acum există doar membri de partid şi atît, că doar sîntem în democraţie, şoferul de taxi a refuzat pur şi simplu să continue cursa. Am fost obligat să sun la patronul companiei pentru ca acesta să-l oblige să-şi facă meseria.

În fine, în timpul cît am stat “pe dreapta” am putut să citesc cu stupoare, de cîteva ori, ce scria pe casa în care se plantase o nouă asociaţie de revoluţionari: îmi cer iertare de paranteza cam lungă cu taximetristul încuiat la minte şi vă spun acum că asociaţia cu pricina se numeşte “Garda revoluţionarilor pentru libertate şi democraţie din decembrie 1989".

Şocul interior provocat de ceea ce am citit, scris cu literă de-o şchioapă pe o casă de lîngă Piaţa Buzeşti m-a determinat să mă gîndesc din nou că de fapt multe lucruri nu s-au mişcat cîtuşi de puţin de 15 ani încoace pentru că nu avem precedent. Şi, în consecinţă, nu ştim de unde să pornim, asta în situaţia în care chiar am vrea să ajungem undeva.

Pentru că nu a fost spus la timp, adevărul despre un trecut vinovat, care ne priveşte pe toţi, este acum sortit derizoriului. Cei mai mulţi dintre noi vrem pîine şi gigacalorie, nu “praful de pe dosarele trecutului”- aşa s-au exprimat în mai multe rînduri politicieni ai puterii politice, inclusiv sau mai ales Adrian Năstase.

Pe de altă parte, foşti lideri de opinie care au dezvăluit ani de-a rîndul ororile comunismului au trecut, cu pieptul în faţă, băţoşi ca de o ispravă pentru “binele public” în barca purtată de vîntul cel mai prielnic, explicit în barca puterii politice. Numele sînt prea multe şi unele chiar amarnic de dragi “anticomuniştilor demodaţi” pentru a le cita, fie şi la întîmplare.

Aşa stînd lucrurile, de un deceniu şi jumătate lumea românească oscilează în marea ei parte între oportunism şi lehamite.

Închei cu o parafrază la Camil Petrescu: pentru mulţi dintre noi, în special pentru oamenii politici şi directorii de opinie, “cîtă provocare a demnităţii proprii, atîta lipsă de dramă”. Mai pe şleau: atîta inerţie, atîta pietrificare în egoismul nostru steril dar autoidolatru. Iar în traducere liberă: atîta nesimţire de a vedea numai înainte- acest “înainte” însemnînd exclusiv propria persoană- precum lupul care pentru a se uita în spate trebuie să se întoarcă din tot corpul, gîtul lui fiind rigid de la natură, aşa ca la un Năstase, Cozmâncă, Hrebenciuc, Mitrea şi ai lor.