Nunta de aur a cuplului franco-german

Şi după cei 50 de ani care au trecut de la semnarea istoricului Tratat de la Elysée, de către Generalul de Gaulle şi cancelarul Adenauer, Franţa şi Germania nu încetează să se redescopere pe sine şi pe cei din jur, constituind, ambele, un model de reconcilere la nivel continental şi global. Este adevărat că, aşa cum se întîmplă şi într-un mariaj îndelungat, relaţiile dintre Berlin şi Paris au cunoscut faze de euforie şi momente de criză. Nu între toţi locatarii Palatului Elysée , respectiv ai cancelariei federale, chimia a funcţionat impecabil. Şi totuşi, cuplul franco-german nu şi-a pierdut nici o clipă funcţia de model al reconcilierii şi, mai mult decît atît, de axă a integrării europene.

Este un motiv mai mult decît suficient pentru ca SÜDDEUTSCHE ZEITUNG împreună cu LE MONDE să consacre jubileului o ediţie realizată în comun, în ale cărei coloane solemnitatea momentului istoric alternează cu anecdotica relaţiei dintre cei doi parteneri. De pildă un francez se întreabă cînd va deveni Berlinul cu adevărat o capitală. Un alt editorialist constată că deşi Merkel şi Hollande nu se adoră, cele două ţări se înţeleg foarte bine.

Chiar aşa să fie? Fiindcă, fără a cădea în plasa festivismului, cotidianul francez SUD-OUEST întrevede altfel stadiul actual al relaţiilor bilaterale: Între un Berlin care se cantonează în politica de austeritate şi un Paris care-şi apără victoriile sociale, între Germania cea harnică, fruntaşă în exporturi şi în economie şi între Franţa cea uşuratică, dînd bani în stînga şi în dreapta dar temîndu-se de globalizare, sporesc disensiunile. Iar Mali, unde Germania ne lasă de izbelişte, nu face decît să încarce şi mai mult atmosfera. Or, tocmai acum este cel mai potrivit moment pentru ca Franţa şi Germania să se regăsească una pe cealaltă, să nutrească împreună singura ambiţie care contează: idealul unei Europe unite.

Dar şi în relaţia de cuplu, există ambiţii, emulaţii. Bunăoară, francezilor care de mai mulţi ani se află în depresie, nu le-ar strica o doză de hărnicie germană iar germanilor, o poţiune de savoir vivre, de epicureism de care partenerii lor la vest de Rin nu duc lipsă, glosează NÜRNBERGER ZEITUNG, amintind că semnatarii Tratatului de la Elysée, De Gaulle şi Adenauer, au demonstrat că o voinţă politică comună se poate impune în timp. Merkel şi Hollande ar trebui să le urmeze exemplul, şi în loc să tot sublineze în discursurile lor prevalenţa politicii asupra pieţelor financiare, să treacă de la vorbe la fapte.

Nimic fără Germania, scrie LE FIGARO, amintind că această dependenţă a Parisului de Berlin este pentru teatrul politic francez şi azi greu de digerat. La 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysee, Franţa nu poate face nimic sau aproape nimic fără a se consulta în prealabil cu putenricul ei văr german. De fiecare dată cînd un preşedinte francez a încercat să evite acest vis-à-vis obositor, s-a văzut nevoit să revină la masa consultărilor comune.

Dar acelaşi ziar constată că traseul imprimat cuplului franco-german de Adenauer şi de Gaulle a fost pînă acum respectat întru totul, cu o singură excepţie: politica de securitate.

Dovezile recente nu lipsesc: Germania, în pofida forţei economice de care dispune, nu vrea încă să-şi asume responsabilitatea internaţională în situaţii de conflict armat. Libia şi, acum, criza din Mali, demonstrează această abstinenţă militară a partenerului german.

Dincolo de Ocean, unde Obama şi-a luat în primire al doilea mandat de preşedinte al Americii, se manifestă de asemenea unele ezitări în asumarea rolului ce-i incumbă, de facto şi de iure, Washingtonului, aşa cum crede editorialistul cotidianului THE TIMES, şi anume acela de lider la nivel global. Cotidianul britanic îi recomandă Şefului Casei Albe să atenueze nu doar inegalităţile din America ci, fără să-şi neglijeze îndatoririle naţionale, să se angajeze şi pentru o lume mai bună.

Ziarele germane se mai opresc azi insistent asupra alegerilor din landul Saxonia Inferioară, al căror rezultat a basculat echilibrul de forţe din Bundesrat, Camera Superioară a Parlamentului German. După victoria ei din 2005, Merkel a pierdut nu doar un land federal după celălalt ci şi o întreagă legiune de prinţi moştenitori. Cancelara este îndrăgită dar coaliţia conservator-liberală şi-a pierdut suflul. De aceea, scrie BADISCHEN NEUESTEN NACHRICHTEN, pentru Angela Merkel cele petrecute la Hanovra, sunt un semnal de alarmă. Mai drastic este verdictul dat de SÜDDEUTSCHE ZEITUNG, care o consideră pe doamna Merkel în momentul de faţă o regină fără ţară şi fără curteni.