O demisie încărcată de controverse

Demisia ministrului Culturii a prilejuit și o mică manifestație de sprijin oarecum surprinzătoare și fără precedent. Ceea ce nu se văzuse era faptul că Vlad Alexandrescu adusese în minister mulți oameni noi, unii dintre ei foști directori în ICR în perioada de glorie și care i-au creat imaginea unui ministru capabil să iasă din dogma patrimoniului național. A fost de aceea cu atât mai surprinzător că ministrul păruse să încurajeze la Operă partida ”autohtonă”, patronată de dirijorul Vlad Soare. El l-a numit director pe Vlad Soare și a continuat o vreme să-l susțină, iar deciziile sale ulterioare nu au fost deloc mai fericite, criza ajungând la manifestările cunoscute. A fost o confuzie totală și nimeni nu a părut să înțeleagă ce se petrece, nici măcar aceia care erau înclinați în principiu să-i ia apărarea. Dar confuzia s-a adâncit din clipa în care Vlad Alexandrescu a fost prezentat ca o victimă a rezistenței la reformă, deși el, și nimeni altul, îi numise pe liderii răzmeriței de la Operă.

În sfârșit, partizanatul este în România extrem de pasional și de inventiv și nu e de mirare că un gest firesc a fost în cele din urmă privit ca o contralovitură a forțelor retrograde. Ministrul Vlad Alexandrescu făcuse o figură excelentă în multe privințe și noi înșine salutasem printre altele modul în care a criticat reformele inițiate de Ministerul Educației, dar în cazul Operei a fost un eșec. Cineva trebuia să asume nereușita care se transformase într-o criză cu ecouri internaționale.

Cu siguranță că se pot găsi circumstanțe atenuante, dar e cert că Vlad Alexandrescu nu s-a străduit să ne explice cum a gândit el criza de la Operă. Ne-am fi așteptat din partea unui intelectual să prezinte situația, pe larg, în termenii omului de cultură, dar el a preferat să comunice sec hotărâri administrative. Ne-ar fi plăcut să-i luăm apărarea, dar nu ne-a dat această ocazie. E adevărat că Vlad Alexandrescu a răspuns ”pe larg” președintelui UNITER Ion Caramitru - care îi ceruse deunăzi demisia cu o vehemență cam exagerată - dar a făcut-o de pe poziții defensive și în termeni ininteligibili, ca de exemplu: ”Ruptura gravă existentă între inerția și cadrul monolitic al reglementărilor și efervescența scenei vii a artelor m-a determinat să încerc să angajez un proces de reconsolidare mult mai adaptat realității actuale a acestor reglementări, dar să o fac în câteva etape”. Cu acest stil nu poți câștiga mulți adepți.

De fapt am avut câteva rezerve pe care nu le-am formulat până acum din motive de circumstanță. Am fost puțin nedumeriți de modul în care ministrul Culturii a abordat subiectul Bibliotecii Batthyaneum. Am mai scris despre subiect, dar am evitat să-l criticăm pe ministru, deoarece situația era de două ori complicată, Vlad Alexandrescu fiind acuzat că nu ar fi naționalist îndestul. Acuzația venea de la senatorul Radu F. Alexandru care făcea paradă de patriotism. În acel context, ministrul părea să fie de partea luminată, deși, măcar prin tăcere, achiesa la o decizie a statului român condamnată la CEDO.

Guvernul Radu Vasile emisese o ordonanță de retrocedare a clădirii Bibliotecii Batthyaneum, nepusă niciodată în aplicare, iar ulterior guvernul Isărescu promovase o lege pe baza căreia Arhiepiscopia Catolică de Alba Iulia ar fi primit și colecția de incunabule și manuscrise medievale. După mulți ani de procese, statul român a fost condamnat la CEDO pentru refuzul de a retroceda bunurile revendicate.

Subiectul e cu siguranță delicat și suntem conștienți că ministrul Culturii s-ar expune unor critici extrem de vehemente dacă ar îndrăzni să contrazică sentimentul național, (am văzut doar reacția lui Radu F. Alexandru pentru un simplu zvon), dar într-un fel sau altul s-ar fi cuvenit să rostească adevărul istoric fără unele mici omisiuni. Ne-am fi așteptat de pildă ca ministrul Vlad Alexandrescu să recunoască prioritatea pe care catolicii maghiari o au asupra acestui prețios patrimoniu. Sunt nunațe care contează. Ar fi, poate, avantajos pentru toată lumea ca statul român și biserica catolică să se asocieze și să administreze în comun acest patrimoniu, așa cum a propus ministrul demisionar, dar acest lucru nu se poate realiza mai înainte ca adevărul să fie recunoscut public în integralitatea lui.