O meserie prosperă- aceea de lider sindical

Peste o sută de asistente medicale şi infirmiere s-au adunat în curtea spitalului şi au scandat cu entuziasm: „Îl vrem pe Sorin Oprescu înapoi”. Un reporter l-a căutat printre protestatari pe liderul de sindicat şi l-a întrebat cu ce se ocupă în spital. „Sînt lider de sindicat, cu asta mă ocup”, a răspuns ca din puşcă liderul. „Bine, bine, dar ce meserie aveţi, ce faceţi în spital?”, a insistat reporterul. „V-am mai spus, meseria mea este de lider de sindicat”, a venit cu aceeaşi promptitudine răspunsul.

A fi lider de sindicat, de federaţie ori confederaţie sindicală a devenit cu timpul o meserie la fel de rîvnită ca şi aceea de politician. Şi asta pentru că, cel puţin la nivelul de vîrf al conducerii sindicale, avantajele materiale în primul rînd sînt comparabile cu ale unor miniştri care învîrt pe degete sectoarele neprivatizate ale economiei. Meseria de lider de sindicat a fost pentru mulţi care au profesat-o cu cuminţenie social-democrată, altfel spus cu asigurarea liniştii sociale pentru guvernarea PSD, poarta de intrare în parlament. Sigur că ei au făcut şi fac în continuare politică sindicală, dar sub umbrela şi cu avantajele statutului de parlamentar.

Anul acesta a înregistrat două greve generale, acea a ceferiştilor, din vară, şi a cadrelor didactice, din noiembrie. Amîndouă au durat cîte trei săptămîni. Nici ceferiştii şi nici cadrele didactice nu pot primi bani de la buget pentru perioadele în care nu au lucrat, pentru că legea nu permite acest lucru. Pentru lucrătorii din învăţămînt, guvernul a găsit soluţia să le plătească eşalonat salariile prin recuperarea orelor pierdute. În schimb, ceferiştii ar trebui să fie plătiţi din fondul de grevă al sindicatelor. Dar astfel de fonduri de grevă nu există.

În România sînt peste trei milioane de membri de sindicat, care cotizează lunar cu 1% din salariu la organizaţia sindicală. Un calcul simplu ne arată că, la un salariu mediu net pe economie de 7,4 milioane de lei, cei trei milioane de sindicalişti alimentează anual fondurile sindicatelor cu peste 2.600 de miliarde de lei, adică peste 70 de milioane de euro. Ce se întîmplă cu aceşti bani?

Întrebat de un reporter dacă o parte din cotizaţie se întoarce sub o formă sau alta la salariaţi, liderul Blocului Naţional Sindical, Dumitru Costin a răspuns, deranjat peste măsură: „Nu se mai întoarce nimic la membrii de sindicat. Noi nu sîntem Caritas!”.

Atunci ce sînt liderii noştri de sindicat? Sînt cei care organizează greve, nu de puţine ori cu mandat politic, aşa cum personal cred că a fost şi greva profesorilor din noiembrie. Însă liderii de sindicat sînt în primul rînd cei care învîrt afaceri la nivel mare cu banii sindicaliştilor. Multe din aceste afaceri ies prost, adică dau faliment. Dar ştie cineva unde s-au dus banii investiţi, şi dacă investiţiile respective nu au făcut un ocol în afara legii către buzunarele liderilor? Ştie cineva de ce o serie de hoteluri sau chiar baze turistice care au aparţinut fostei UGSR, iar acum se află în proprietatea sindicatelor, au fost închiriate pe termen lung unor firme de turism la preţuri de cîteva ori mai mici decît preţul pieţei? Desigur că la un anumit nivel al puterii politice s-a ştiut şi se ştie de aceste afaceri, aparent în pierdere. Reţeta e simplă, aceeaşi ca şi în cazul unor societăţi de stat: pierd cei mulţi, pentru a cîştiga o mînă de „iniţiaţi”.

Din cîte ştiu, pînă acum organele de anchetă nu au călcat pe feuda liderilor de sindicat. Poate anul viitor va aduce şi astfel de prim-planuri ale poliţiei şi justiţiei.