O nouă definiţie pentru 23 August

Ziua aceasta are un caracter ambiguu. Nu se ştie bine dacă oficialităţile doresc să reia o sărbătoare, schimbîndu-i înţelesul, sau doar să organizeze o sobră comemorare. Încă de dimineaţă preşedintele şi regele Mihai, care a acceptat invitaţia, au depus coroane de flori, apoi au participat la festivitatea militar-religioasă din faţa Academiei Militare. Preoţii au oficiat o slujbă de pomenire, ceea ce a întărit dimensiunea preponderent comemorativă. Militarii au executat mişcări solemne, dar a lipsit complet publicul, după cum au lipsit trăsăturile specifice unei sărbători propriu-zise. În orice caz manifestările au fost lipsite de orice dimensiune populară. Ziua neobişnuit de rece şi ploioasă a contribuit şi ea la austeritatea şi caracterul glacial al acestui eveniment.

Presa a părut mai degrabă să ignore evenimentul. Ziarele de mare tiraj au preferat să tacă, iar televiziunile au transmis filme şi ştiri olimpice. Dezbaterea nu a lipsit, dar este de notat că ea, spre deosebire de alţi ani, a fost marginalizată. Dintre televiziuni numai non-conformistul OTV a organizat o dezbatere în atmosfera ciudată de semi-legalitate pe care o respiră acest post de televiziune.

A fost însă suficient pentru a observa că opiniile au rămas la fel de divizate ca şi în anii trecuţi. Nici istoriografia, nici opinia culturală în sens mai larg şi nici opinia populară nu au reuşit să găsească o semnificaţie consensuală pentru ce s-a întîmplat acum 60 de ani. Există încă multe confuzii, contrarietăţi şi încă destule resentimente. De notat este că generaţia nouă, tinerii cu o mai precară cunoaştere a faptelor şi contextului, dar cu un simţ renăscut al demnităţii naţionale, înclină să vadă în 23 august şi o trădare. Vîrstnicii, în schimb, care, trecînd prin închisorile comuniste, au reuşit să-şi conserve nealterate credinţele democratice susţin caracterul prin excelenţă pozitiv al întoarcerii armelor, unul care îşi propusese să aducă România de partea democraţiilor liberale după scurta ratăcire fascistă. Se pare că generaţia supravieţuitorilor, a democraţilor antebelici mai are ceva de spus lumii de azi. Ciudat este de altfel că ei sînt singurii care se simt cu adevărat la ei acasă, comemorînd 23 August. Nu sînt în largul lor nici tinerii, înclinaţi mai curînd să conteste, nici generaţia educată în comunism şi care acceptă greu schimbările bruşte de limbaj şi de semnificaţie şi nici oficialii, care au avut nevoie de 14 ani ca să accepte o reformulare a sensului loviturii de stat de la 23 august 1944. Singurii care înţeleg bine noima acestor comemorări sînt bătrînii care au conservat admiraţia pentru valorile democraţiei liberale şi pentru tradiţiile monarhiei româneşti.

Intenţiile autortităţilor nu sînt cu totul ermetice. Dar nu sînt bine comunicate întrucît lipseşte interesul real pentru asta. Guvernul şi Preşedintele au intenţionat să creeze o sărbătoare care să rimeze cu noul staul de membru NATO al României. Condiţiile păreau împlinite. Graţie presiunilor din afară mareşalul Antonescu fusese ostracizat şi, în virtutea unui inspirat oportunism, relaţia cu Casa regală a fost reluată. A lipsit însă imboldul real care să fi venit dintr-o preocupare autentică a societăţii româneşti de redefinire a trecutului apropiat. În aceste împrejurări am asistat la un eveniment sec, strict oficial şi care nu şi-a găsit tonalitatea potrivită.