O nouă democraţie pentru România

Invocată inflaţionar, devenită obiect al unor campanii purtate la nevoie manu militari, descrisă de Churchill într-un adagiu celebru (cu unele variaţiuni stilistice) ca fiind cea mai proastă formă de guvernare, cu excepţia celorlalte şi mai rele, democraţia dă actualmente semne de slăbiciune. Ceea ce dă gîndit celor preocupaţi de bunul mers al treburilor cetăţii.

Dacă revista lunară „Cicero” înregistra, în ultimul ei număr, sporita siguranţă de sine a despoţilor ce sfidează democraţiile occidentale, ca şi propensiunea spre autoritarism a liderilor unor guverne considerate pînă nu demult democratice, prestigiosul ziar elveţian Neue Zürcher Zeitung a găsit de cuviinţă să iniţieze un proiect. L-a intitulat „Domnia poporului” şi a solicitat unor intelectuali de marcă să-şi aştearnă pe hîrtie reflecţiile despre democraţie.

Ziarul explică rostul proiectului astfel:„ criza financiară şi ameninţătoarele falimente ale unor state ameninţă comunităţile democratice (…) iar democraţia este şi o promisiune.”

Unii participanţi la acest „proiect” au constatat că reprezentările democraţiei ar fi rămas la stadiul unui ideal străin de realităţile politice date, alţii că democraţia este azi comparabilă cu „mireasa furată”. Există evident şi specia „democraţiilor originale” – termenul desemnînd eufemistic abateri grave de la regulile de bază ale democraţiei.

Despre astfel de forme de "democraţie originală" scrie, pornind şi de la situaţia politică actuală din România, dar şi din alte ţări foste comuniste, editorialistul Klaus Brill în paginile cotidianului Süddeutsche Zeitung.

Alături de articol, este publicată şi o caricatură, intitulată: În culise. In imagine, Victor Ponta, în spatele unei cortine, cu un ciocan în mînă, stă pregătit să aplice o nouă lovitură vocabulei „democraţie”, dăltuită în piatră şi deja serios ciobită.

In faţa cortinei şi a publicului, se distinge silueta a două personaje, dintre care unul feminin, ridicînd efigia monedei comune Euro, cuprinsă în partea de sus de flăcări, aidoma acelor cercuri de foc prin a căror deschidere, în spectacolele de circ, trebuie să sară tigrii sau leii.

Imaginea sugerează că, profitînd de bătăile de cap ale Uniunii pricinuite de şubrezirea monedei ei comune, liderii unor ţări periferice încep să-şi facă de cap.

Ea constituie un preambul iconic la textul articolului. Care începe, fireşte, prin a constata o tristă banalitate: sud-estul Europei rezervă Uniunii Europene griji şi crize .

Situaţia datează deja de dinainte de 2007, anul aderării României şi Bulgariei la familia celor 27, cele două state neîndeplinind nici în momentul primirii lor şi nici după, standardele europene în materie de independenţă a justiţiei şi combatere a corupţiei.

Acum, în plină criză, la dificultăţile deja existente, între care şi sacul de probleme creat de prăbuşirea fostei Iugoslavii, se mai adaugă jalnica situaţie a Greciei, deriva naţionalist autoritaristă a Ungariei şi, evident, „isprăvile” USL, a noii alianţe instalate la putere la Bucureşti. USL şi-a subordonat în cel mai scurt răstimp, prin mijloace anticonstituţionale, aproape toate instituţiile importante ale statului, alungîndu-i pe adversari din posturile „grele”.

Autorul textului solicită să i se aplice sancţiuni severe, amintind că „regulile a căror încălcare rămîne nepedepsită, îşi pierd valabilitatea. Iar politica de „laissez faire” se soldează cu vidarea de conţinut a întregului sistem.

Totuşi, concede editorialistul german, „oricît de paradoxal ar părea, „primirea României în Uniunea Europeană a fost o decizie istorică justă. Tocmai în plină criză iese la iveală cît i-ar fi mers de rău poporului român, dacă ar fi fost lăsat de unul singur în mâna unei elite politice rapace, incapabile de performanţe sociale democratice. Şi la cinci ani după aderare, cea mai mare maşinărie democratică din lume, Uniunea Europeană, rămîne singura speranţă de mai bine pentru cetăţenii din România şi Bulgaria,” mai relevă autorul.

Într-o democraţie, poporul trebuie să-şi ia singur soarta în mîini. Or, actuala situaţie demonstrează că România, ca şi Grecia, este „coaptă” pentru o "transformare democratică, paşnică a falimentarului ei sistem politic, care trebuie înlocuit prin noi forme cetăţeneşti de participare, prin noi forţe politice.”

Dar niciunde, potrivit lui Brill, nu s-ar zări sursa „unei iniţiative” în acest sens. Factorii ce cauzează în România apatia politică, frica, absenteismul” sunt însă identificaţi în cuprinsul articolului din Süddeutsche Zeitung:”dependenţa de structuri clientelare,apăsătoarea pauperitate, nedemna corupţie, mizeria educaţională, mizerabila calitate a numeroase segmente ale presei, carenţele de experienţă politică.”

Or, politicienii aflaţi la putere cunosc aceşti factori pe care-i instrumentalizează în propriul lor folos. În ochii autorului articolului, „România nu şi-a dus la capăt nici pînă azi revoluţia din 1989. Pină în ziua de azi, oamenii regimului de tranziţie trag sforile, iar Victor Ponta este elevul lor, în timp ce ţarul mass media” este nimeni altul decît securistul Dan Voiculescu, „eminenţa cenuşie a noii puteri, căreia i-a dat o serioasă mînă de ajutor în răsturnarea preşedintelui Băsescu.”

Despre care autorul precizează că nici el „nu poate trece drept un democrat curat ca lacrima” şi nici fosta putere nu a reuşit să ducă la bun sfîrşit reformele, deşi a aplicat măsurile de austeritate care au salvat ţara de la faliment.

În încheiere, Klaus Brill îşi exprimă convingerea că „In România ca şi în Grecia important este nu dacă dreapta sau stînga se află la putere, ci reuşita democraţiei de a prinde rădăcini şi de a da lujeri noi.” Ceea ce, fără asumarea unui plus de responsabilitate de către Uniunea Europeană, pare greu de realizat.