1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

O ramură de măslin nu aduce întotdeauna pacea

Peter Philipp / Rodica Binder2 septembrie 2008

Într-un prezent dominat de conflicte latente ori acute, îngheţate sau pe cale de a se dezgheţa, se conturează perspectiva unei posibile soluţionări a problemei cipriote

https://p.dw.com/p/FACO
Harta insulei CipruImagine: AP

Începerea pe 2 septembrie a negocierilor menite să pună bazele unei reunificări a insulei Cipru, scindată din 1974 după intervenţia militară a Turciei, inspiră încredere multor observatori. Deşi traumele trecutului nu s-au vindecat pe deplin, conjunctura pare acum mai favorabilă aflării unei soluţii decît în urmă cu o generaţie, nu în ultimă instanţă şi fiindcă cei doi preşedinţi - cipriotul grec Demetris Cristofias şi preşedintele Republicii Turce a Ciprului de Nord, Mehmet Ali Talat - trec drept spirite moderate.

Situată în partea de răsărit a Mării Mediterane, insula Cipru a fost dintotdeauna un punct strategic rîvnit de marile puteri: de britanici care sperau să-şi asigure cale liberă spre India, de Osmani care au luat în stăpînire insula pentru a o da în secolul al XIX-lea în arendă englezilor care, după prăbuşirea Imperiului Otoman, au transformat-o în colonie de Coroană.

Speranţa dintotdeauna a grecilor ciprioţi a fost readucerea insulei în patria elenă iar pentru înfăptuirea acestui vis, ei s-au înrolat cu arma în mînă în organizaţia clandestină EOKA, luptînd atît împotriva colonizatorilor britanici cît şi a colaboratorilor turci.

În 1960, Londra acordă Ciprului independenţa dar pentru a apăra minoritatea turcă de vendeta elenă, Londra, Atena şi Ankara îşi asumă misiunea unor forţe de protecţie.

Stipularea în Constituţie a dreptului de veto a etnicilor turci în anumite situaţii a stîrnit însă nemulţumirea grecilor.

Luptele care au izbucnit în interiorul insulei au putut fi stăvilite doar cu ajutorul căştilor albastre şi a poliţiştilor Naţiunilor Unite.

Capitala Nicosia a rămas scindată, localităţi rurale şi urbane au fost strict împărţite în zone turceşti şi greceşti.

În 1974, adepţii juntei militare îl răstoarnă de la putere pe preşedintele cipriot arhiepiscopul Makarios, acuzat pe nedrept că împiedică unirea insulei cu Grecia.

O săptămînă mai tîrziu, premierul turc Bülent Ecevit a ordonat armatei ocuparea insulei. În două etape, infanteria marină şi aviaţia militară au ocupat nordul insulei. Populaţia elenă s-a refugiat în sud, cea turcă s-a refugiat din sud în nord – ajutată de britanici.

La finele aceluiaşi an 1974, Makarios revine la Nicosia, este primit cu entuziasm fără a putea oferi însă o soluţie problemei nou create: „Vin cu ramura de măslin în mînă, o ofer concetăţenilor noştri turci dar nu voi ceda nici apă nici pămînt. Ar fi un semn de ruşine şi supunere“.

La nouă ani după aşa numita acţiune de pacificare – cum au denumit eufemistic turcii invazia insulei - liderul turcilor ciprioţi Rauf Denktaş proclamă unilateral Republica Turcă a Ciprului de Nord, recunoscută doar de Ankara. La cei 40 de mii de militari turci s-au adăugat în decursul anilor alţi 100 de mii de turci colonizaţi de pe continent pentru a modifica în favoarea turcilor echilibrul demografic.

Unii dintre aceştia însă au emigrat în occident, aşa încît turcii nu mai alcătuiesc decît 25% din populaţia insulei. Rauf Denktaş a continuat însă să fie convins de justeţea cauzei :„Un partid greco-cipriot care nu a fost ales de turcii ciprioţi a anulat constituţia şi a încercat să ne transforme în minoritate pe insulă, a ignorat respectarea drepturilor noastre constituţionale şi opinia publică a admis acest lucru.“

S-a acreditat între timp şi părerea că soluţia cea mai viabilă pentru Cipru o reprezintă reglementarea situaţiei celor două zone, cu o largă autoadministrare a ambelor părţi şi cu un guvern central avînd prerogative reduse.

În 2004 Ciprul, de fapt partea elenă, devine membru al Uniunii Europene ceea ce îndrituieşte sudul elen să reprezinte interesele tuturor ciprioţilor.

O politică a paşilor mărunţi, ajutoare umanitare destinate populaţiei din nord ca şi permeabilizarea liniei de frontieră -aşa numita linie Hannibal între nord şi sud - a destins întrucîtva situaţia.

Cît despre Uniunea Europeană, ea nu a elaborat o reţetă de aplanare a conflictului, misiunea revenindu-le celor două părţi. În pofida semnalelor pozitive, o doză de scepticism, împărtăşită de altfel de cetăţenii de rînd ai insulei, rămîne totuşi recomandabilă.