O "rezistenţă" care nu e ce pare şi o revoluţie care nu va fi ce-a promis

Martin van Creveld, expert în istorie militară crede că, în Orientul Mijlociu, o victorie în sens clasic ar fi deopotrivă "imposibilă şi inutilă". Fiindcă Israelul are de purtat "un război asimetric", cu "o grupare de gherilă, care a atacat statul evreu neprovocat,... ascunzîndu-se dibaci în cartiere de locuinţe şi zone fortificate timp de ani de zile". Expertul atrage atenţia asupra „certelor legături dintre Hizbolah şi alte grupării teroriste antiisraeliene precum Hamas”, reliefînd că e probabil ca mişcarea şiită proiraniană să întreţină relaţii şi cu Al Quaida, şi cu alte tabere beligerante din Irak. Dar pacea, scrie el în cotidianul berlinez Die Welt, „se încheie prin negocieri, nu prin forţa armelor”. Totuşi, „distrugerea unei mişcări numite de rezistenţă, deşi nu se ştie de fapt cui rezista pînă de curînd această organizaţie”, devreme ce Israelul se retrăsese complet din Liban în anul 2000, aduce foloase statului evreu. Operaţiunile militare israeliene, scrie analistul, „le demonstrează în primul rînd libanezilor ce pericol reprezintă gruparea şiită Hizbolah pentru ţara lor, ceea ce va reduce sprijinul popular de care se bucură miliţia şiită sprijinită de Siria şi Iran. In plus, recrearea de către Israel a unei zone de securitate tampon de-a lungrul frontierei de nord a statului evreu va face dificil măcar tirul de rachete cu rază scurtă de acţiune. In fine, Israelul le poate servi o lecţie statelor vecine inamice şi în special Siriei, arătînd ce li se poate întîmpla în cazul unei agresiuni împotriva statului evreu. Acest obiectiv pare să fi fost atins, devreme ce, în pofida protestelor furibunde, nici un stat arab sau musulman nu s-a încumetat să ridice un deget spre a da o mînă de ajutor Hizbolah”, mai citim în Die Welt.

Neue Osnabruecker Zeitung critică ambele tabere beligerante şi în primul rînd gruparea Hizbolah, care şi-a plasat arsenalele şi rachetele în mijlocul localităţilor pentru lipsa de grijă manifestată faţă de soarta civililor libanezi, care potrivit ziarului, ar fi „principalele victime ale acestui conflict asasin”. Cotidianul condamnă în termeni dintre cei mai severi „cinismul responsabililor iranieni şi sirieni care, animaţi de ură împotriva Israelului au declanşat actualele vărsări de sînge” prin interpuşii lor şiiţi din Liban.

Şi ziarul austriac Kurier îşi exprimă consternarea şi indignarea în legătură cu atitudinea lumii arabe faţă de acest litigiu. Ziarul se întreabă retoric "de ce oare criminalii care au declanşat toată această nebunie rămîn neosîndiţi (în lumea arabă şi islamică)? De ce (arabii) nu critică lipsa de imparţialitate a propriilor poziţii? Şi unde se articulează oroarea (pe care ar fi trebuit) s-o işte preşedintele iranian Ahmadinedjad, care zilnic revendică lichidarea Israelului, un stat membru al Naţiunilor Unite?"

Ziarele germane mai consacră spaţii ample alcătuirii noului guvern ucrainean. Sueddeutsche Zeitung aminteşte de cariera „de escroc electoral” al noului premier prorus Ianucovici, reliefînd cît de amară trebuie să fie înfrîngerea suferită de preşedintele ucrainean. Cotidianul muenchenez relevă că, „în fundal se perpetuează atît opoziţia îndîrjită a perdantei acestui aranjament, care este Iulia Timoşenko, fosta aliată a lui Iuşcenko în revoluţia portocalie, precum şi cea a presei libere, care nu va face economie de critici la adrersa premierului”.

Frankfurter Allgemeine Zeitung constată că Iuşcenko n-ar fi avut de ales, „întrucît revoluţia portocalie s-a spart după reconvertirea socialiştilor, iar Ucraina era ameninţată să se scindeze. In plus, în cazul dizolvării parlamentului, urmată de alegeri noi, partidul preşedintelui ar fi pierdut încă şi mai multe voturi”.

Totuşi Neue Osnabruecker Zeitung regretă profund numirea antioccidentalului Ianucovici la cîrma guvernului, şi anume nu din pricina atitudinii sale proruse ci, în primul rînd, "din pricina antecedentelor sale de falsificator de scrutine”. In ce priveşte viteza apropierii Ucrainei de NATO şi UE, Handelsblatt din Duesseldorf consideră că această întrebare n-are nicio noimă, „cîtă vreme ţara nu-şi regăseşte unitatea şi nu decide ea însăşi încotro vrea s-o apuce”.