O săptămână stranie

Cei doi piloni ai Europei sunt Atena şi Ierusalimul. In chiar ziua în care evreii comemorau dubla distrugere, în aceiaşi zi, dar la jumătate de mileniu distanţă, a Templului de la Ierusalim, grecii erau îndoliaţi de prăbuşirea unui avion cipriot chiar lângă capitala elenă. Aşa a debutat această stranie săptămână pentru o Europă aflată în plină derivă. O Europă însetată de orientare şi de unitate, care a uitat însă Ierusalimul, pierzând în parte contactul cu rădăcinile sale iudeo-creştine. Or, iată că, oricât s-ar strădui societăţile apusene să-l expulzeze din viaţa politică, factorul religios, mai încăpăţânat decât şi l-a imaginat iluminismul nu se lasă eliminat.

Săptămâna a continuat ciudat, tragic, fericit, contradictoriu. In timp ce o româncă părăsită probabil de lumina raţiunii îl înjunghia la Taize pe campionul ecumenismului, Roger, iar sute de mii de tineri catolici se îmbulzeau, la Koeln, în biserici, spre a fi alături de noul Papă, din sinagogi ale Ţării Făgăduinţei, în care s-a născut creştinismul, erau smulşi cu forţa evrei religioşi. Primii care, în temeiul celei dintâi religii monoteiste au încercat în mod serios să schimbe faţa lumii contemporane edificând comunităţi ultramoderne, îmbinând democraţia şi economia de piaţă cu respectul riguros faţă de tradiţii biblice străvechi şi-au văzut speranţele spulberate. Dintr-un imperativ politic greu de înţeles buldozerele le-au strivit grădinile, grădiniţele, casele şi lăcaşurile sfinte. Traumatismul acestor oameni – un şoc profund riscând să afecteze identitatea şi să destrame unitatea poporului ales – nu va rămâne fără reverberaţii şi nici asupra asediatei civilizaţii occidentale, nici asupra şanselor universului creştin de a rezista asaltului terorist islamist. Fiindcă Israelul nu există în lume izolat. Statul evreu nu e decât un avanpost al civilizaţiei liberale apusene în Orientul Apropiat şi Mijloicu. Or, statul evreu e primul afectat de terorism, primul de la care cer ajutor americanii, britanicii sau ruşii, spre a face faţă primejdiei islamiste. Djihadismul în faţa căruia pare să se fi înclinat guvernul din Ierusalim, dispunând evacuarea unor aşezări evreieşti din patria biblică a poporului evreu e acelaşi care mai nou confruntă şi restul lumii libere. Drama evreiască – aparent doar una din multele care au jalonat destinul acestei naţiuni-religii atât de greu încercate, o dramă în fapt unică în felul ei, devreme ce a regizat-o un guvern israelian democratic – are toate ingredientele unui prolog de tragedie greacă. Nu va implica ea oare în mod fatal şi restul lumii?

Ar trebui să fie clar că nu se poate negocia cu terorismul. Cu atât mai puţin cu extremismul de factură nouă, genocidală, care s-a abătut asupra lumii. Există oare diferenţe între totalitarismul de azi al islamiştilor, cel de ieri al comuniştilor şi cel de alaltăieri al fasciştilor? Se poate aplica faţă de radicalismul politic şi religios, faţă de totalitarism în genere principiul falimentar al speranţei izvorâte din laşitate şi prostie care s-a materializat în împăciuitorismul promovat faţă de Hitler de Chamberlain şi Daladier la Muenchen în 1938?

După cum nota recent Charles Krauthammer în ediţia din iulie august al prestigioasei revistei Commmentary, era inaugurată de sfârşitul războiului rece a coincis cu un experiment ideologic remarcabil”: pentru prima dată în istorie s-a impus la putere, la Washington, neoconservatorismul, după eşecul tuturor şcolilor de gândire politică precedente aflate rând pe rând la conducere. Ca şi izolaţionismul distrus pe vecie de Pearl Harbour, realismul pragmatic al administraţiei lui Bush senior, ca şi internaţionalismul de stânga practicat în era Clinton s-au dovedit nepregătite să facă faţă agresiunii hiperteroriste de la 11 septembrie. In urma ei, America a invadat două ţări islamice, regăsindu-se însă, cel puţin în Irak, în faţa unei dileme teribile: persistenţa genocidalului terorism sinucigaş provenind din lumea arabă obligă SUA să aleagă între un angajament militar, politic şi economic care riscă să dureze decenii fără să prezinte garanţii de succes şi abandonarea singurei idei politice permiţînd izgonirea spectrului terorist din lumea globalizată: democratizarea acestei lumi.

Ironia istoriei vrea ca şi neoconservatorii să se apropie cu pas grăbit de un jalnic naufragiu. Administraţia lui Bush junior dă semne de oboseală tocmai într-un moment în care atentatele de la Londra au început să-i trezească pe europeni şi să-i înveţe că se confruntă cu o malaisă islamistă gravisimă care a devenit internă, devreme ce purtătorii ei sunt musulmani din cea de-a doua sau a treia generaţie de imigranţi. Până şi Blair s-a hotărât în fine să spună lucrurilor pe nume, şi să respingă aberaţia potrivit căreia bombardamentele din metropola de pe malurile Tamisei s-ar înrădăcina în revendicări arabe ori musulmane legitime şi nu într-o anume opţiune religioasă şi într-un anume sistem de educaţie. Mai mult decât oricând civilizaţia apuseană şi religiile ei înrudite au nevoie de o solidaritate practică, manifestată în extinderea libertăţii, democraţiei şi a unei religiozităţi reale, compatibile cu umanismul, cu facerea omului după chipul şi asemănarea lui D-zeu.

In aceste condiţii retragarea israeliană din fâşie ridică o problemă dintre cele mai spinoase. Ea va avea desigur meritul considerabil de a întări demografic, politic şi diplomatic statul evreu, amplificându-i şansele de a-şi păstra atât caracterul democratic cât şi pe cel iudaic. Dar izgonirea din Gaza şi alte aşezări a evreilor riscă să se transforme şi în evacuarea din toate aceste zone a unui concept religios moderat. In locul său ameninţă să-şi facă intrarea triumfală în diverse părţi ale Ţării Sfinte cel mai sângeros fundamentalism confesional din câte a cunoscut vreodată o istorie altfel plină de sângele vărsat în numele Cerului. Precum în sudul Libanului, devenit după retragerea militarilor israelieni paradisul extremismului şiit al Hizbolah, ce anume ar putea împiedica Gaza să încapă definitiv pe mâinile grupării extremiste islamice Hamas şi să devină o nouă bază teroristă? Odată în plus e important să se constate că litigul israeliano-palestinian e cu atât mai greu de rezolvat cu cât nu e un conflict pur politic, ci esenţialmente identitar şi religios, într-o lume sfâşiată, în urma globalizării, de o ciocnire între civilazaţii. Ca atare, izbânda fie şi doar regională a unui global terorism genocidal, care, spre a impune califatul universal a sacrificat până acum vieţile a mii de oameni, inclusiv români, nu va depăşi ea oare tragic câştigul net dobândit de Israel prin evacuarea Gazei?

Nu aşa se va produce reintrarea religiei în drepturile ei, şi revenirea la origini, la rădăcinile religioase ale civilizaţiei europene pe care o doreşte Benedict al XVI-lea. Nici prin „uitarea” sau marginalizarea Ierusalimului. Or, după 2000 de ani de ostilitate creştină, şeful Bisericii catolice solicită într-o sinagogă nu doar respectul mutual, ci şi „iubirea dintre evrei şi creştini”. Vizita Papei, primul Pontifex, - constructor de punţi - german pe Sfântul Scaun, efectuată spre finalul unei săptămâni de pomină, la sinagoga Coloniei, prima aşezare romană în care e atestată prezenţa evreilor pe pământ german lansează un semnal de speranţă de o enormă anvergură politică şi religioasă. Simbolic, această vizită a episcopului Romei apropie mult Atena de Ierusalim, contribuind la reorientarea şi resuscitarea unei Europe grav descumpănite.