O separație care minează democrația românească

Președintele, Klaus Iohannis, a apărut exact la ora anunțată, relaxat și bine dispus, anunțând laconic că respinge propunerea PSD: ”Am cântărit cu grijă argumentele pro și contra și am decis să nu accept această propunere”. ”În consecință, a încheiat Președintele, solicit coaliției PSD-ALDE să facă o altă propunere.”

Nu a spus care au fost argumentele contra, deși le putem presupune, dar acum este mai puțin important. PSD este nevoit să ofere un răspuns și va fi o dovadă de înțelepciune să nu revină cu aceeași persoană. Este în interesul tuturor să nu se ajungă la o criză constituțională, deși, dacă luăm în considerare declarațiile de până acum ale liderului PSD, ea pare greu de evitat. Liviu Dragnea spusese că, în cazul unui refuz al Președintelui, ”ne vom vedea în altă parte”, precizând ulterior că s-a referit la Curtea Constituțională.

Dar Constituția trebuie să fie interpretată în spiritul ei. Fostul președinte Traian Băsescu luase prevederile constituționale în litera lor ca să justifice o decizie abuzivă. După ani a admis el însuși că ”a forțat un pic” Constituția. Dar dacă Traian Băsescu supraestimase rolul președintelui, Liviu Dragnea tinde acum să-l subestimeze. Nu ar fi prima dată când un abuz provoacă, peste timp, un abuz de semn contrar, căci este clar că asistăm acum la o replică la evenimentele din 2009. Așa cum am văzut în toate zilele din urmă, PSD a ținut să reducă rolul Președintelui la un exercițiu pur formal și probabil că ar fi reușit dacă propunerea sa ar fi fost cu adevrărat ”de nerefuzat”.

De fapt nu știm bine pe ce s-a bazat Liviu Dragnea când a spus acest lucru. Va fi mizat el pe afișarea emfatică a unor criterii ale nondiscriminării? A propus o turcoaică musulmană ca să-l pună în dificultate pe președintele sas evanghelic? Klaus Iohannis spusese - într-un context diferit, dar în termeni suficient de generali – că, atâta timp cât provine el însuși ”dintr-o minoritate etnică şi religioasă”, se simte îndemnat la maximă toleranță. Prin urmare i-ar fi fost imposibil să refuze propunerea PSD. Dacă a fost așa, am asistat la o mare naivitate politică. Criteriile acestea ”tari” ale democrației sunt afișate și apărate cu ostentație abia atunci când ele acoperă un alt interes și nu pentru ele însele. Nu va apăra nimeni o femeie în politică doar pentru că este femeie, ci va exiba criteriul non discriminării pentru ceva nerostit. Hillary Clinton a pierdut poate și pentru că a mizat prea mult pe condiția sa de femeie, minimalizând problemele sociale reale ale femeilor americane.

De fapt nici pentru Liviu Dragnea trăsăturile minoritare ale Sevilei Shaidehh nu au contat decât în plan secundar sau nu au contat deloc, căci scopul său unic era să numească un om harnic și competent de execuție. Problema pe care și-a propus să o rezolve se reducea la loialitate și pricepere tehnică. Poate că abia ulterior i-a venit ideea să joace cartea nondiscriminării, dar a fost cu siguranță partea cea mai nereușită. Președintele Iohannis nu se simte legat de declarația sa citată mai sus, care avea alt scop și care era un simplu subterfugiu, iar, pentru mediile politice externe care contează, altele sunt criteriile importante.

În sfârșit, acum e târziu pentru asemenea explicații. PSD va trebui să propună pe altcineva măcar pentru faptul că ”ritualul” constituțional nu a fost îndeplinit. În concepția celor care au gândit și scris Constituția, președintele și partidele se consultă în mod real, ceea ce înseamnă că stau de vorbă, se contrazic, argumentează și contraargumentează cautând, cu tot dinadinsul, să cadă de acord măcar parțial. Constituția mai presupune ceva nerostit, dar prezent în text la tot pasul și care reprezintă de fapt condiția însăși de existență a unei vieți politice constituționale: buna credință. Căci dacă actorii politici caută doar să-și înfrângă partenerii, scopul este ratat.

Or, dacă în 2009, președintele nu s-a consultat absolut deloc cu partidele, de data aceasta, partidele nu s-au consultat absolut deloc cu Președintele. A avut loc o reuniune formală, dar nu o consultare, căci partea cea mai proastă a politicii românești este că principalii oameni în stat nu stau de vorbă și nu au sentimentul unor scopuri comune. Președintele își dezavuase radical partenerii de discuții, neinvitându-i la Palat cu ocazii ceremoniale, iar aceștia au răspuns prin acte de voință unilaterală. O dublă eroare. Aici trebuie să sondăm ca să explicăm ceva cu adevărat, în această separație, care nu are a face cu psihologia decât în aparență și care minează funcționarea statului, distrugând democrația românească.

 Horatiu Pepine, DW-Bucureşti