O victorie a la Tsip(i)rus

„Încă o victorie ca asta şi suntem terminaţi”, afirmase Pirus, regele Epirului, după ce grecii săi i-au înfruntat şi înfrânt pe romani la Heraclea şi la Asculum, acum aproape 2300 de ani, nu însă fără a se face zob şi pe ei înşişi. Frankfurter Allgemeine Zeitung evocă această izbândă în legătură cu rezultatul plebiscitului elen de ieri. Tsipras, ori să-i zicem Tsi-Pirus? - va grăi poate la fel când va ajunge să regrete consecinţele economico-politice ale oxi-ului grecesc obţinut de el şi de Syriza lui la referendumul istoric de la 5 iulie. Or, pe moment, prevalează în reacţia multora o bucurie sinceră. Şi tâmpă. Nu doar în Grecia, ori la extremele occidentale.

Dintr-o deficitară înţelegere a celor petrecute, din coeziune sud-esteuropeană, dar şi din tipică solidaritate a periferiei, ori din afinitate religioasă am întâlnit şi români fericiţi. Care ignoră haosul şi abulia morală ce vor urma. Grecii, cred unii din ei, ca şi mulţi din cei ce, în piaţa Sintagma din Atena, au sărbătorit oxidarea, prin „oxi”, a construcţiei europene, ar fi triumfat asupra unor creditori crapuloşi. Bine i s-ar fi făcut, în opinia lor, Germaniei, „care ne enervează”. Drept ar fi, după părerea altora, să li se dea cu tifla suficienţei şi ticăloşiei arhitecţilor unei austerităţi crude şi stupide, precum şi lăcomiei FMI, bancherilor, pe scurt capitaliştilor occidentali, care sug sângele, oricum împuţinat futil de o „sclavie” grea, curgând încă în vinele bieţilor greci. Culmea elanului entuziast iscat de nu-ul elen s-a manifestat, nu întâmplător, pe site-urile propagandei putiniste. Pe paginea românească a unuia din ele, în proximitatea drapelului grecesc peste care se supraimprimase portretul unui ideolog moscovit cu propensiuni antisemit-ortodoxisto-nazisto-staliniste, am dat de un editorial intitulat, la persoana întâi plural, „Am câştigat”. Autorul său exulta, susţinând nebulos teza că „noi", adică, el, ideologul, Rusia şi tabăra lor, i-ar fi biruit pe „globalişti”.

Victoria în plebiscit a extremei stângi în frunte cu Alexis Tsipras şi a aliaţilor săi guvernamentali dintr-o mişcare populistă frizând extrema dreaptă, a devenit, aşadar un triumf, asumat ca atare, al Rusiei lui Putin şi al doctrinarilor ei. Lipsea, evident, din acest comentariu rusesc scris ori tradus în limba română, un element totuşi extrem de important, dacă nu chiar esenţial, cu privire la lecţiile istoriei naţionale. Unul scos în evidenţă de Dragoş Paul Aligică şi reluat de site-ul In Linie Dreaptă.

Şi-anume, că "Grecia a primit în cifre absolute prin Planul Marshall cam tot atât cât au primit Danemarca, Norvegia, Elveţia şi Suedia. Triplu decât Irlanda şi Turcia. De cinci ori mai mult decât Potrugalia. De aproape zece ori mai mult decât Islanda. Mai mult decat Germania de Vest si Italia… (Iar aceasta) exact în aceeaşi vreme când o ţară ca România era 'beneficiar' al Sovromurilor – un formidabil sistem de spoliere sovietică. Nici azi nu putem determina cu exactitate cât s-a luat şi cum - atât de profund, alambicat şi fără ruşine a fost mecanismul de spoliere (impus de ruşi). Şi aşa mai departe de atunci pâna azi".

Dar ne interesează oare, în contextual dat, o propagandă străvezie, deloc originală şi, în fapt, mai degrabă rizibilă pentru orice observator inteligent, ca agitpropul rusesc? Desigur. Pentru că, stând strâmb şi judecând drept, ecuaţia greacă nu se poate înţelege fără să se ţină cont de efectele propagandei ruseşti asupra unor largi segmente ale populaţiilor europene, ca şi asupra grecilor. Ori fără să se ia în calcul stupoarea generată de obrăznicia ieşită din comun a guvernanţilor de la Atena. O aroganţă care, de inspiraţie putinist-dughinistă, departe de a fi doar o chestiune de stil, ori de formă, joacă un rol considerabil în negocierile dintre europeni şi guvernul Tsipras.

Căci, pe moment, efectul insolenţei se traduce, în vest, printr-un şoc paralizant. Iscat de hotărârea guvernului Tsipras de a suspenda tratativele cu creditorii, deşi discuţiile păreau pe punctul de a se încheia cu succes, acest şoc s-a prelungit, sine die, prin nu-ul majoritar al grecilor. Pe moment, unii europeni par tot atât de traumatizaţi pe cât de damblagit şi, prin urmare, impotent s-a vădit Biedermann, personajul scriitorului elveţian, Max Frisch, când în locuinţă i-au intrat incendiatori şi au preluat controlul ei fără să-ntâmpine riposte, deşi ambii au anunţat din capul locului că au de gând să-i dea foc casei.

Împietriţi, prea puţin europeni realizează ce-ar fi, după actualul "nu", să se continue, dincolo de necesara asistenţă umanitară, ajutorarea unei Grecii încăpute pe mâna regimului Tsipras. Ar însemna, în esenţă, încurajarea unor extremişti, care au trecut nu doar la naţionalizarea mascată a banilor depunătorilor aflaţi în seifurile băncilor elene, ci, mult mai grav, la reeditarea unui joc inventat în Rusia bolşevică şi Germania nazistă a anilor 30. În speţă, a jocului de-a mimatul democraţiei în scopul desfiinţării ei. Altfel nu se poate explica recursul la vodevilul unui referendum derulat în ciuda neinformării corecte ori a dezinformării electoratului, ştiut fiind că, în fond, europenii ar putea organiza şi ei plebiscite proprii, care s-ar putea lesne solda cu decizii de ostracizare a Greciei.

Acestea fiind spuse, Europa are totuşi motive să-şi pună cenuşă în cap. Nu doar pentru că pare a nu dispune de o presă şi de sondaje de opinie capabile să diagnosticheze existenţa unor majorităţi nete, inflamate de populism şi să prevadă adecvat rezultatele unui scrutin, precum cel elen. Ci şi pentru că nu posedă forţa persuasivă ori mecanismele necesare convertirii la valori comune ori ale eliminării din scenă a jucătorilor neloiali, care se folosesc de solidaritatea UE şi de proverbiala aderenţă la reguli, democraţie şi civilizaţie a Europei, pentru a o schimba din temelii, în sensul antinomic, nedemocratic şi necivilizat dorit de ideologii noilor utopii.

Efectul cel mai pernicios al acestei carenţe ar trebui să fie clar nu în ultimul rând românilor. Căci dacă teatrul pus în scenă la Atena are consecinţe terifiante nu doar pentru bunăstarea grecilor, ci şi pentru viitorul altor europeni, între ele se înscriu, cu siguranţă, slăbirea decisivă a flancului sudic al UE şi NATO, încurajarea extremismului de pretutindeni şi defectarea şi mai serioasă, poate ireparabilă, a unor democraţii oricum defecte.