1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Occidentul şi lecţia tunisiană

19 ianuarie 2011

A avut loc în Tunisia prima revoluţie autentică, din lumea arabă şi islamică, aşa cum susţin unii experţi? Şi dacă da, ce efecte va avea ea oare?

https://p.dw.com/p/QtHN
Semnul victoriei şi steagul tunisian, în timpul protestelor de la TunisImagine: picture alliance / dpa

E posibil ca Tunisia să fi devenit prima ţară arabă în care democraţia să se impună nu din afară şi de sus, ci din interior şi de jos. Ceea ce a eşuat în Iran, în 2009, s-ar putea materializa în Magreb, regiune în care înlăturarea unei dictaturi nu se produce de regulă decât pentru a fi înlocuită cu alta.

Iată însă că mişcările de stradă ale studenţilor tunisieni au sfârşit prin a forţa fuga în străinătate a unui preşedinte pe viaţă. Ceea ce n-a întârziat să provoace oroarea, fie şi disimulată, a multor guverne vest-europene, care, de teama islamismului precum şi din varii raţiuni egoiste au colaborat ani şi decenii la rând cu cele mai sinistre tiranii.

Nu e clar deloc dacă în Tunisia s-a deschis larg poarta islamismului. Nu se ştie ce-i rezervă viitorul acestei ţări ori statelor vecine, guvernate de alte regimuri autocratice şi dictaturi mai mult sau mai puţin ponderate.

E însă limpede că vestul şi-a greşit fatal politicile faţă de această zonă. Ele s-au construit pe baza prezumţiei potrivit căreia arabii, obsedaţi pe veci de ideea fixă a conflictului lor cu evreii, ar fi incapabili de democraţie, prea puţini dornici de libertate, prea vulnerabili în faţa cântecelor de sirenă extremiste.

S-a presupus ca atare că, întru obţinerea sau menţinerea stabilităţii, vestul ar avea tot interesul să proptească dictaturile benigne, acelea care nu se manifestă prea sângeros şi virulent.

Or, în lumea globalizată, libertatea nu e divizibilă. Lumea arabă nu are de ales între dictaturi laice, precum cea din Algeria şi extremismul islamist, sunit, al al-Quaidei, respectiv între autocraţii seculare, de genul celei egiptene şi regimuri totalitare teocratice, precum cel şiit, iranian. Ci între democraţie şi ne-libertate. Mult-huliţi atât în Europa cât şi peste ocean, neo-conservatorii americani înţeleseseră la un moment dat că acestea erau şi aveau să rămână alternativele reale ale lumii musulmane şi arabe.

Deşi în virtutea pragmatismului care şi-a făcut intrarea în scenă în siajul administraţiei Bush s-a dat uitării necesitatea extinderii democraţiei, ar fi bine ca occidentul să înţeleagă că, în faţa oricărui tip de terorism şi extremism, nu dispune decât de un singur atu imbatabil. Cel al libertăţii. Şi că orice alianţă cu orice dictator sau lider extremist îi subminează fatal legitimitatea.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ioachim Alexandru