1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Odiseea românească şi noile sirene ale dosariadei

Petre Iancu1 septembrie 2006

In timp ce desecretizarea dosarelor continuă, unii dintre cei afectaţi de procesul de igienizare morală şi politică demarată de societatea românească încearcă să-l disciplineze pe cel pe care, pe drept cuvînt, îl percep drept autorul tuturor relelor abătute asupra lor.

https://p.dw.com/p/B2yK
Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu, încadraţi de colegii lor austrieci la summitul UE din martie
Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu, încadraţi de colegii lor austrieci la summitul UE din martieImagine: AP

În colimatorul vînătorilor profesionişti asmuţiţi asupra celor ce susţin lustraţia sau desecretizarea a ajuns, mai nou, din nou, chiar şeful statului român. Odată în plus, preşedintele României, Traian Băsescu contraatacă şi se jură că n-a fost „colaborator”, după ce s-a văzut transformat în iepure gonit. Vînătorii care-i tot pîndesc trofeul spre a-şi escamota cu el propriile bube din carieră sau dosare alcătuiesc un cor curios, aparent nedirijat, dar suspect de zgmotos. În reacţie la atîtea vociferări cu totul disarmonice, unii comentatori autohtoni tind fie să-şi astupe urechile, fie să încerce, prin vocalize proprii, să-i acopere pe principalii interpreţi. Unii deplîng „deschiderea Cutiei Pandorei”, ca şi cum mult invocata, dar autentica „nevoie de adevăr”, fără de care nu poate exista o veritabilă democraţie, n-ar putea avea un alt efect decît să işte cotropirea sufletului românesc de către toate viciile pe care vrea să le exorcizeze. Alţii se arată alertaţi că devolarea implicării unor preoţi şi ierarhi în necuratele uneltiri ale securităţii, i-ar putea dezbisericii pe oameni, adîncind confuzia de valori a naţiei. Or, nu puţini observatori riscă să nu mai vadă pădurea de copaci. Ascultat din depărtări occidentale, straniul coral postcomunist intonat la Bucureşti în durerile facerii reformei prea îndelung amînate se lasă poate mai lesne desluşit.

La colţ ar vrea să-l pună bunăoară pe Traian Băsescu, Ludovic Orban. Mîna dreaptă şi emisfera cerebrală stînga a primului ministru, precum şi arma penelistă în spatele careia s-au ascuns frecvent premierul şi acea parte a partidului liberal întoarsă cu faţa spre trecutul pesedist al României l-a atacat dur pe şeful statului. De ce? Pentru că Băsescu a acceptat retragerea unui batalion românesc din Irak. Or, scoaterea trupelor române din spaţiul situat între Eufrat şi Tigru fusese exact ceea ce şi el şi părţi din PNL în frunte cu premierul solicitaseră inoportun, cu vehemenţă, şi fără să mai ţină seama de considerente diplomatice, de alţi colegi din cabinet, ori proceduri legale. Revendicarea liberală venise pe fondul scăderii alarmante a propularităţii PNL în detrimentul PD, iscînd ca atare bănuiala că reprezintă o ieftină manevră populistă. Din două una: Ori PNL doreşte într-adevăr retragerea trupelor române. Dar atunci ar fi trebuit să salute cu maxim entuziasm decizia preşedintelui. Ori i se pare mai important să-i administreze rivalului său de la Cotroceni o nouă şi răsunătoare palmă. Caz, în care partidul lui Tăriceanu se expune iarăşi suspiciunii că nu-şi ia în serios opţiunea, chipurile programatică, jertfind-o cînd îi vine bine pe altarul luptelor pentru putere în administraţie.

Concomitent, falseturi şi mai supărătoare la ureche provin din zona vechii securităţii, din partea unora pătaţi grav sub regimul comunist, precum Vadim şi Voiculescu-Pur. Traian Băsescu se confruntă cu învinuirea stăruitor repetată a unei prezumtive şi pînă în prezent nedovedite colaborări cu poliţia politică pe care, culmea, unii din acuzatorii săi au au servit-o cu jenantă abnegaţie ani la rînd. Cîtă credibilitate pot avea asemenea reproşuri, ţinînd de zicala „urlă hoţul ca să nu ţipe păgubaşul”, e inutil de subliniat.

În acest straniu taraf s-a vîrît însă, nitam nisam, şi fostul preşedinte Emil Constantinescu. După jalnicul său eşec din anii 96-2000, fosta speranţă a CDR şi a anticomuniştilor din România şi de aiurea s-a repezit şi el să bată în aceiaşi tobă, grav maltratată, a unui presupus Băsescu securist ori turnător. Dar nu s-a declarat Constantinescu însuşi, cu ani în urmă, bătut şi înfrînt de securişti? Stridenţa acuzaţiilor lui de acum – ce oare să mai fie? Poate nimic mai mult decît vendeta unui politician dezabuzat care, clacînd lamentabil, nu poate suferi să-l vadă pe succesorul său reuşind, în chiar domeniul esenţial în care a eşuat el însuşi.

Fiindcă, să nu ne înşelăm: deconspirarea securităţii, cu toate neajunsurile ei majore, de care se vor mai prevala o vreme adversarii reformei, spre a crucifica personalităţi imprudente, slabe cîndva, în fond însă nu excesiv de vinovate, ca Mona Muscă, face, în genere, progrese remarcabile. Şi, după cum a confirmat Traian Băsescu, ea „se va duce pîn’ la capăt”. Or, scoaterea de sub obroc a dosarelor secrete e nu doar fără precedent. E chiar cheia tranziţiei morale şi politice a României, a democratizării şi edificării unui autentic stat de drept. In timp ce tranziţia la mecanismele economiei de piaţă, de bine de rău s-a făcut, cea morală şi politică a fost blocată timp de 16 ani, graţie tocmai unora din autorii cacofoniei anti-Băsescu la care asistăm acum. Tot datorită lor şi a pîrghiilor de care au dispus în fostele şi actualele servicii secrete nerestructurate îndeajuns s-a produs capitalizarea strîmbă a ţării. Lor li se datorează îmbuibarea ex-comuniştilor şi securiştilor, crearea mafiei ce s-a înstăpînit atît de pernicios pentru toţi ceilalţi asupra unei părţi a presei, a puterilor legislativă, judiciară şi executivă.

In fapt, atît pe plan intern cît şi pe scena internaţională, Traian Băsescu a poziţionat România într-un mod mai avantajos decît toţi şefii de stat care i-au urmat regelui Ferdinand. Economia funcţionează la turaţii maxime. Justiţia pare să fi început, graţie Monicăi Macovei, să funcţioneze cît de cît, şi în orice caz să dobîndească o credibilitate în măsură să apropie România decisiv de aderarea la Uniune. Şi-n acest scop, de importanţă capitală promite a fi, dacă se desfăşoară adecvat, desecretizarea arhivelor securităţii, golirea dulapului cu otrăvuri şi instrumente de şantaj al comunismului şi securismului. Ea ar putea fi şansa unică de a se asana atmosfera toxică a unei ţări prea îndelung înveninată şi frînată în dezvoltarea ei de complicitatea unor segmente largi ale elitei politice, economice şi religioase cu foşti demnitari, turnători şi torţionari.

In ce priveşte politica externă, dirjiată mai competent decît oricînd de la Maliţa încoace, de către Mihai Răzvan Ungureanu şi Băsescu însuşi, ar trebui să fie clar că nici România, şi nici alte ţări din fostul bloc răsăritean nu se pot lipsi de alianţa strînsă cu America. Fiindcă, spre deosebire de UE, superputerea e singura în stare să ofere acestor state abia scăpate de imperiul rus, garanţii serioase şi reale de securitate. In lupta contra noii ameninţări totalitare, cea a terorismului de marcă islamistă, Băsescu a optat aşadar pentru singurul curs extern viabil.

Prevalîndu-se de libertăţi democratice pe care le dispreţuiesc profund, vociferările stridente ale criticilor preşedintelui, net mai puţin atrăgătoare decît cîntecele de sirenă confruntîndu-l odinioară pe Ulise, încearcă să aţină din drum ori cel puţin să devieze nava prezidenţială. Asurzirea românilor, astfel încît să nu mai fie în stare să discearnă între bine şi rău, minciună şi adevăr, ori aparenţele acestora, ar urma să-i împiedice să acosteze prea curînd în Itaca unei societăţi cu adevărat curate. La antipod, claritatea morală de care dă dovadă un preşedinte încă prea izolat instituţional, într-o democraţie românească încă fragilă şi precară, e binefăcătoare. La fel, maturitatea acelei majorităţi electorale care, votînd schimbarea în 2004, şi-a manifestat fără echivoc opţiunea.