Opinie: Politica este un act de conştiinţă

Preşedintele Traian Băsescu se reîntoarce marţi la palatul Cotroceni într-o ambianţă publică ostilă. Dar tocmai de aceea problema coabitării se pune cu o acuitate sporită. Ce va întreprinde preşedintele? Va fi el slăbit de ampla dezavuare publică pe care o reprezintă rezultatul referendumului? Mai curând nu, căci din moment ce nu mai candidează va fi destul de puţin dependent de opinia publică.

Traian Băsescu este preocupat în primul rând să promoveze alianţa electorală construită în jurul PDL, una care i-ar putea asigura descendenţa politică. Are aşadar, întrucâtva, interesul să-şi refacă imaginea publică, dar într-un chip care exclude, totuşi, o coabitare paşnică. Conştient că gruparea pe care o susţine nu mai are şanse să obţină la toamnă o majoritate fie ea şi relativă, preşedintele ar putea fi tentat să stârnească noi controverse, să agite şi mai mult scena politică, să treacă din starea defensivă în care a fost plasat de o jumătate de an, la o contra-ofensivă menită să modifice raporturile de forţe.

De aici rezultă cu limpezime că nici de astă dată România nu va avea parte de o campanie electorală axată pe marile probleme ale societăţii. Este regretabil că se va întâmpla aşa, dar, după cum arată circumstanţele, aproape inevitabil.

Preşedintele are însă o răspundere personală foarte mare, căci politica nu este o angrenare a unor forţe impersonale, nu este produsul unei fatalităţi, ci în primul rând un act de conştiinţă. În 2008, în preajma alegerilor parlamentare, preşedintele în dorinţa de a susţine electoral propriul partid, a promulgat o lege populistă şi cu totul greşită sub aspect tehnic-economic, distrugând posibilitatea unei dezbateri inteligente despre efectele crizei. A fost punctul de inflexiune, momentul în care Traian Băsescu a ales să ascundă adevăratele obiective ale politicii sale, golind politica de conţinutul ei democratic. El a preferat să creeze imagini şi aşteptări false, a preferat să aleagă calea manipulării şi a loviturilor surprinzătoare, care se potriveşte poate unei campanii militare, dar nu unui act de guvernare democratică. Un politician cinstit nu ar fi promulgat legea salariilor şi ar fi avertizat asupra consecinţelor ei, pregătind un guvern susţinut de acele partide care înţelegeau la rândul lor provocările crizei.

Preşedintele nu şi-a recunoscut însă niciodată greşeala. El a negat că ar fi avut cunoştinţă de criza economică, agravând şi mai mult mistificarea. De aceea, în faţa acestei grave incapacităţi de reflecţie morală, există temerea că va continua să-şi exercite atribuţiile în acelaşi stil, care, în ciuda convocării a 2 referendumuri, a exclus întotdeauna o reală consultare a naţiunii.