Opoziţia este o haină prea strîmtă pentru PSD

Partidul construit de Ion Iliescu şi confiscat ulterior, pas cu pas, de cei care i-au furat meseria, ba chiar i-au adus şi unele îmbunătăţiri prin practici "moderne", necunoscute nici măcar de comunişti, Partidul Social Democrat aşadar este incapabil să-şi asume opoziţia în termenii unui joc politic corect. Şi în felul acesta, sau plecînd tocmai de la această impotenţă de parcurs care presupune şi coborîşuri, explicit exerciţiul opoziţiei, Partidul Social Democrat este incapabil să se reformeze, să se îmbunătăţească, să se apropie pas cu pas de o stîngă rezonabilă.

Este elementar că orice partid se uzează şi mai ales că el riscă să se îndepărteze de unele crezuri ideologice în timpul exercitării puterii. Şi asta, datorită faptului că organismul social are de regulă aceleaşi nevoi fundamentale, pe care le reclamă oricărei puteri politice, indiferent de culoarea ei ideologică.

Şi este, la fel, elementar că orice partid se repliază, se redefineşte, se îmbunătăţeşte în perioadele în care el trăieşte în opoziţie. Dacă scopul imediat al unui partid este acela de a ajunge la putere, scopul său mai adînc şi mai de durată ar trebui să fie acela de a-şi consolida identitatea, în primul rînd prin crezul şi calitatea oamenilor care îl compun. De aceea, pentru a realiza aceste lucruri, un partid are nevoie ca de aer de stagiaturile în care să activeze în opoziţie.

Cum am sugerat de la începutul acestui comentariu, nu e şi cazul Partidului Social Democrat. Pentru PSD, a fi în opoziţie este la fel cu a purta o haină prea strîmtă. Este la fel cu imaginea acelor femei pe care le vedem pe stradă şi care par îmbrăcate cu forţa. Pentru ele, se vede cu ochiul liber, ţinuta în care s-ar simţi în elementul lor ar fi aceea în care şi-ar putea arunca hainele de pe ele.

Atunci cînd nu este la putere, PSD se vede cel mai bine că poartă o haină care a fost de la bun început croită prost. Ce încearcă acum diferitele grupări din partid nu este decît să pună mîna pe aceeaşi haină prost croită, şi pe deasupra şi prăfuită de vreme.

Temerile unora, ca şi speranţele altora că PSD "se va rupe" odată cu congresul extraordinar convocat în grabă de preşedintele în funcţie mi se par nerealiste. Admit ca posibilă desprinderea unui mic grup din trunchiul mare al partidului, după congres, dar nu mai mult decît atît.

De ce spun că PSD nu poate să se fractureze? Din acelaşi motiv din care am considerat şi consider că PSD este un partid nereformabil. Explicit, liderii partidului, atît cei la vedere cît şi cei din umbră, oricît şi-ar dori fiecare dintre ei să rupă gîtul celorlalţi, sînt condamnaţi să facă front comun pentru a reprezenta, pentru a apăra şi la nevoie pentru a spăla infrastructura infracţională a partidului. Acesta este blestemul pe care îl poartă fondatorii PSD: anume condamnarea la solidaritate cu ucenicii lor neascultători şi cu dosare penale.

În plus, mai e un aspect, fundamental, care a fost tot timpul ignorat de finii noştri analişti politici: Cît de autentic "de stînga" este electoratul tradiţional al PSD, sau cel puţin cea mai mare parte a acestuia? Nu cumva avem de-a face de fapt cu un transfer de identitate, cu o "boală care se ia", de la partid la electorat şi viceversa? Nu cumva puterea şi larga audienţă ale PSD stau tocmai în această neclaritate şi neclarificare ideologică, altfel spus, în această labilitate politică, în virtutea căreia tot răul poate fi relativizat, denaturat, înjumătăţit de atîtea ori pînă la a putea fi şters cu buretele?

Cu părere de rău, nu pentru partid, nici pentru cei care îl creditează necondiţionat, ci pentru aceia care chiar au credinţe şi aspiraţii de stînga, eu cred că forţa PSD stă tocmai în marile lui păcate şi slăbiciuni.

Aşa am ajuns să îl auzim pe Marian Vanghelie, la televizor, că el nu-şi mai doreşte nimic altceva de la viaţă, pentru că are tot ce-i trebuie, decît să ajungă unul din cei mai puternici oameni din România, poate chiar preşedintele ţării.

Autor: George Arun
Redactor: Robert Schwartz