Orientul Mijlociu, democraţia şi islamismul

Ani la rând s-a crezut că democratizarea Orientului Mijlociu ar putea fi cheia tuturor marilor probleme globale.

Neoconservatorii americani, ajunşi la putere odată cu George Bush au susţinut cu vigoare extrem de atrăgătoarea teza privind virtuţile extraordinare ale libertăţii şi magia ei, odată instalată în spaţiul toxic al tiraniilor care au dominat copios cele 14 veacuri musulmane.

După debarcarea dreptei americane şi accesul la putere al lui Obama, stânga occidentală a preluat ideea democratizării lumii arabe şi islamice, „uitând”, fireşte, de paternitatea ei neoconservatoare.  Aplauze la scenă deschisă au cules, în vest, revoluţionarii magrebini, în ideea că ar putea orienta primăvara arabă spre democraţie.

În context, mulţi comentatori occidentali s-au grăbit să dea uitării fatalele experienţe pseudo-democratice prin care a trecut Orientul Mijlociu în ultimii zece ani. Nu puţini au ignorat de pildă rezultatele catastrofale ale alegerilor palestiniene din 2006, soldate cu victoria organizaţiei teroriste, islamiste, palestiniene Hamas. 

Şi mai gravă e deraierea Turciei, ţara care se afişa recent ca exemplu de pretinsă îmbinare fericită a islamismului cu democraţia şi pretindea să fie considerată un „model” pentru societăţile arabe revoluţionare.

Derapajul islamist, prea puţin compatibil cu un stat membru al NATO, al guvernanţilor ei s-a manifestat plenar în curioasa antantă a Ankarei cu regimul fundamentalist-islamic iranian şi în ascuţimea tirului retoric antievreiesc al premierului turc, Erdogan. Manifestă a devenit această inadecvare mult înaintea acutizării iresponsabile, de către liderii de la Ankara, a conflictului cu statul evreu. O documentează, între altele, atât prietenia dintre guvernanţii turci şi aiatolahii iranieni, cât şi cea cu o organizaţie de felul grupării Hamas. 

Referindu-se la patria sa, scriitorul turc Zafer Senocak reamintea recent, în presa germană, că „o  democraţie într-o ţară musulmană poate fi cu totul altceva decât în vest, dacă o reduci la alegeri libere”. Lumea islamică, mai scrie el, „are nevoie de mult mai mult decât de debarcări de faraoni. Are nevoie de o schimbare de mentalitate”.

E clar că oamenilor din Orientul Mijlociu, o zonă în care, deocamdată, Israelul continuă să fie singura democraţie autentică, nu li se mai pot refuza drepturile civice. Dar, precizează Senocak, „se pune întrebarea, ce vor face aceşti oameni cu ele”. Fiindcă Turcia, deşi are alegeri libere din 1950 încoace, demonstrează că „nu e simplu deloc să testezi convingeri religioase într-o societate liberală”. 

Iar democraţia şi statul de drept au rămas incipiente în Turcia, în ciuda succesului ei economic, succes aflat la baza trufaşelor derapaje ale executivului de la Ankara.

În mod cert, oficialităţile de la Ierusalim au comis unele erori în raporturile cu Turcia. Dar diferenţa dintre Israel şi Turcia e, în termeni democratici, precum distanţa de la cer la pământ. În timp ce statul evreu se bucură de un autentic sistem liberal şi dispune de o societate realmente deschisă, Turcia islamistă e capabilă să dea sfaturi, bunăoară Siriei, dar nici pomeneală să poată funcţiona ca model democratic.

Dimpotrivă, dacă nu-şi va abandona agresivitatea şi nu va preţui ceva mai mult drepturile omului, ar putea deveni urgent un exemplu disuasiv al înmormântării, sub munţii preceptelor islamice ale Şariei, a ideii statului de drept.  

 

Autor: Petre M. Iancu
Redactor:Medana Weident