Paşi mici înainte, paşi mari înapoi

Întocmai cum cu o rîndunică nu se face primăvară, nici încă foarte proaspătul armistiţiu din Orientul Apropiat nu va aduce rîvnita pace. Totuşi, simplul fapt că armistiţiul a fost respectat 24 de ore, trece drept senzaţional în optica ziarului WESTFALEN-BLATT, ştiut fiind că în Levant promisiunile şi legămintele nu se preschimbă în fapte durabile.

Surprinzătoare în contextul dat, şi nu în sensul pozitiv al termenului, este mai degrabă profilarea Hamasului ca partener de negocieri. Israelul care nu a stat de vorbă cu preşedintele moderat Mahmud Abbas din Cisiordania, tratează acum, fie şi indirect, cu islamiştii din Fîşia Gaza, sau mai exact din Hamastan, relevă GENERAL-ANZEIGER. Astfel, Abbas asistă neputincios la ascensiunea Hamasului pe scala popularităţii în timp ce el, cu mîna întinsă, a aşteptat zadarnic ca vreun negociator israelian să accepte oferta de a negocia, din care motiv este acum luat peste picior de palestinienii din Cisiordania, deduce DIE TAGESZEITUNG.

Că Hamas instrumentalizează armistiţiul ca victorie, cum notează FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG era de aşteptat. Mai puţin previzibilă era capacitatea acestei organizaţii care trecea pînă deunăzi drept un monolit, de a face dovada unei diversităţi interne, în care există mai multe aripi militante şi, mai mult decît atît, capacitatea ei de a controla organizaţii radicale precum Jihadul Islamic, fie şi prin metode brutale care în lumea arabă constituie mai degrabă regula decît excepţia remarcă ziarul citat în articolul de fond. Analiza evidenţiază în actualul management al crizei şi revenirea pe scena Orientului Apropiat a două autorităţi: Egiptul şi preşedintele Obama. Cel dintîi a demonstrat că şi sub guvernarea Frăţiilor Musulmane, vrea şi poate să deţină un rol major pe eşichierul complicatei regiuni. Cel de-al doilea a dovedit că America, în pofida privirilor galeşe aruncate Asiei, rămîne un actant angajat şi de neînlocuit în Orientul Apropiat.

Unde, după revoluţiile arabe, cadrul negocierilor este sensibil modificat – atrage atenţia EL PERIODICO. Şi unde, în timp ce preşedintele egiptean Mursi a refuzat să adopte o retorică stridentă şi belicoasă împotriva Israelului, premierul turc Erdogan, schimbînd placa, joacă vehement pe claviatura anti-israeliană, comentează DIE WELT evoluţia situaţiei din regiune. Ziarul nu scapă din vedere nici faptul că Erdogan încearcă să instrumentalizeze apartenenţa sa la NATO, în conflictul cu Siria dar şi că prin schimbările sale la faţă, el a ratat ocazia de a fi un jucător important la masa de poker din Orientul Apropiat unde, la recenta partidă, dacă e să fie un cîştigător, acela este preşedintele Mursi. Egiptul a revenit! exclamă în final, comentatorul.

Mai puţin entuziast sună verdictul dat de NEUE ZÜRCHER ZEITUNG: Mursi i-a facilitat Hamasului şansa de a se bucura de autoritate politică în lumea arabă, un statut la care islamiştii din Gaza rîvneau demult. Paradoxul tragic al noii constelaţii este că în timp ce strategia lui Abbas de a soluţiona prin negocieri conflictul cu Israelul a dat greş, compromiţîndu-i autoritatea, Hamas şi-a sporit-o, recurgînd la strategia rezistenţei armate.

Pînă una alta, fiecare zi în care Hamas se abţine să mai lanseze rachete împotriva Israelului iar acesta nu mai are motive să dea riposte dure spre a se apăra, este o zi în care sunt salvate de la moarte, vieţi omeneşti, deduce ziarul ungar NEPSZABADSAG.

Cum poate fi conceput bugetul UE în vremuri de criză, cînd toate statele membre sunt nevoite să strîngă cureaua? Nicidecum printr-o diminuare a volumului său, consideră NEUE OSNABRÜCKER ZEITUNG, trecînd în revistă situaţia şi avertizînd asupra riscurilor unei drastice recesiuni.

Criza a făcut Uniunea Europeană şi mai puţin atrăgătoare pentru britanicii care prin definiţie sunt eurosceptici. Dar marea deziluzie nu domneşte doar la Londra. Sufletul Europei este în primejdie - clamează un filozof francez la mare modă, Bernard-Henri Lévy, citat de BADISCHE TAGBLATT. Grav este că nici guvernanţii nici cetăţenii de rînd nu mai ştiu în vălmăşagul crizei ce fel de Europă îşi doresc, continuă ziarul citat ideea, spre a ajunge la concluzia că mai primejdios decît meschinele tratative bugetare este sentimentul că totul pare a-şi fi pierdut sensul.

Ne-am fi dorit în aceste zile ca Uniunea Europeană să se arate demnă de Nobelul pe care l-a primit. Dar ne este dat în schimb să asistăm încă din momehtul inaugurării summitului, la tragicul spectacol al egoismelor naţionale scrie LA REPUBLIQUE DU CENTRE şi conchide: nici că putea fi lansat un semnal mai rău, adversarilor Europei, de orice fel ar fi ei.

Semnale proaste spre occident dă România, mai ales după instalarea la putere a noii coaliţii. Că adversităţile politice se răsfrîng asupra vieţii culturale este deja suficient de regretabil. Un observator obişnuit cu uzanţele democraţiei şi cu respectul datorat autenticelor valori culturale, nu poate fi decît şocat aflînd cum tocmai cel mai prestigios scriitor român contemporan în viaţă, Mircea Cărtărescu, precum şi alţi intelectuali de mare ţinută, inlcusiv programele ICR, au sporit şi au contribuit substanţial la sporirea prestigiului României peste hotare, ajung acum, sub noua putere, ţinta celor mai josnice, mai imunde atacuri, celor mai violente polemici. Despre aceste involuţii, dramatice, fatale pentru binele ţării şi buna ei reputaţie în lume, pornind de la o emisiune de talkshow difuzată pe postul de televiziune Realitatea TV, relatează pe larg şi la obiect Markus Bauer, în paginile cotidianului NEUE ZÜRCHER ZEITUNG.

În ultima parte a articolului, autorul menţionează că într-o emisiune a postului de televiziune B1, Mircea Cărtărescu împreună cu Horia-Roman Patapievici şi cu Gabriel Liiceanu au încercat să analizeze fundalul şi efectele acestei campanii de împroşcare cu noroi. Cărtărescu, nominalizat de mai multe ori pe lista candidaţilor la Nobelul pentru Literatură, vădit afectat, nu a mai exclus posibilitatea de a părăsi România – tocmai la împlinirea a 100 de ani de la moartea lui I.L.Caragiale. Referinţa este plină de semnificaţii: Caragiale a murit în 1912 la Berlin, după ce, din pricina evoluţiilor politice şi sociale ale ţării la acea vreme, a întors definitiv spatele României.