Paie noi pe un foc vechi

În atmosfera saturată de corectitudine politică şi relativism cultural din occident s-au depus în ultimul deceniu mari eforturi spre a se dezavua teoria ciocnirii dintre civilizaţii. Nu, terorismul islamist nu ar fi semnul politic al unei inadecvări culturale a lumii musulmane la modernitatea lumii libere, s-a afirmat în repetate rânduri, în apus, respingându-se tezele politologului american Samuel Huntington.

Concomitent, din varii motive, din laşitate, neştiinţă, rasism sau antisemitism s-a tolerat în occident punerea de paie pe foc. De paie noi, pe focul vechi al confruntării dintre evrei şi arabi.

În bună tradiţie iluministă s-a nădăjduit şi continuă să se susţină, în vest, ideea că litigiul din Orientul Mijlociu s-ar putea lesne soluţiona pe cale raţională, negociată, paşnică. Cedarea de teritorii contra păcii, formula care a stat la baza tratatelor încheiate de israelieni cu Egiptul şi Iordania, ca şi a acordurilor cu palestinienii, semnate la Oslo, la începutul anilor 90, continuă să fie repetată ca o mantră.

Această formulă a devenit de o bună bucată de vreme principiul dominant al propunerilor de soluţionare a conflictului. Corolarul său este ideea potrivit căreia religia, care nu permite în genere o abordare strict raţională, nu ar constitui, chipurile, o parte a problemelor pendinte. Ori, dacă este, ar putea fi eliminată din discuţie.

În consecinţă s-a neglijat ori s-a negat existenţa componentei religioase şi culturale a diferendului pentru controlul Ţării Sfinte, care-i opune pe evrei şi arabi. Unii au sperat, fireşte, că extragerea din ecuaţie a elementului religios va simplifica mult o problemă atât de complexă, încât a rămas nerezolvată în ciuda intenselor eforturi, depuse decenii la rând, de generaţii întregi de mediatori şi diplomaţi.

Şi totuşi, existenţa acestei componente e tot mai greu de negat ori ignorat. Pe măsură ce izolarea statului evreu a progresat, iar revendicările arabe şi musulmane s-au înmulţit, s-au accentuat şi tentativele de delegitimare a Israelului prin refuzul recunoaşterii legitimităţii prezenţei evreieşti în Ţara Sfântă.

Din unghi israelian, această legitimitate e incontestabilă, întrucât originile poporului evreu sunt inextricabil legate de Pământul Făgăduinţei, aşa cum le atestă Biblia şi toate scrierile sacre, mozaice, creştine şi chiar şi musulmane.

Iată însă că, mai nou, progresivele încercări ale palestinienilor şi ţărilor islamice de a pune sub semnul întrebării această legătură se bucură de tot mai mult succes. Un episcop libanez, intimidat probabil de perspectiva de a se confrunta cu organizaţia extremistă şiită Hizbullah, a contestat recent nu numai conceptul biblic al poporului ales, atestat deopotrivă în Vechiul şi Noul Testament. El a dezavuat indirect şi numeroasele referiri şi promisiuni explicite, exprimate în numele lui D-zeu de proorocii Scrierilor Sfinte, referitoare la repatrierea din exil a poporului lui Israel. Ceea ce ridică serioase probleme teologice.

Încă şi mai grav, UNESCO, organizaţia Naţiunilor Unite pentru ştiinţă şi cultură, al cărei executiv e dominat de majoritatea musulmană şi arabă din organizaţia mondială a hotărât în mod cu totul arbitrar şi neştiinţific să nege caracterul iudaic al unor situri. Aşa de pildă UNESCO a declarat „moschei” mormintele fondatorilor biblici ai poporului evreu.

E vorba de lăcaşurile de veci în care odihnesc rămăşiţele pământeşti ale lui Israel, ale tatălui său, Isaac şi ale bunicului său, Avraam, ca şi ale mamei, bunicii şi soţiilor sale, Sara, Rebecca, Lea şi Raşela. Or, cele două situri sunt atestate ca monumente evreieşti nu doar în Biblie şi în Talmud, ci şi în scrierile creştine ale unora din părinţii şi scriitorii bisericii, în speţă în bogata literatură patristică, precum şi în însemnările medievale ale unor călători arabi.

Decizia UNESCO, instituţia care, vai, ar trebui să promoveze educaţia, ştiinţa şi cultura, nu poate fi cotată pur şi simplu ca o mostră de ignoranţă culturală, istorică şi religioasă. Nu e doar o simplă cedare jenantă în faţa revendicărilor islamice, negând ofensiv şi deloc binevoitor miturile fondatoare ale poporului evreu. Care se vede subit disociat de propria sa istorie, de leagănul său geografic, care este Iudeea, de propriile sale origini.

Or, UNESCO are cu totul altă menire decât să rescrie şi să falsifice istoria, să amputeze identitatea unui popor, ori să atenteze la ea. Mai grav, organizaţia culturală a Naţiunilor Unite a adoptat o decizie eminamente politică, augmentând, în ecuaţia conflictului din Orientul Mijlociu, nu doar sentimentul izolării evreieşti, ci şi rolul nefast al mult-ignoratei componente religioase a conflictului din regiune. Ea riscă să reducă drastic propensiunea pentru un compromis politic a populaţiei evreieşti din Israel.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Robert Schwartz