Paradoxalul Brexit

Ce va fi de-acum încolo? Ce şi-au făcut britanicii? Dar nouă, celorlalţi? Evaluarea votului şi a consecinţelor lui ar trebui să includă înainte de orice analiza reacţiilor politice la cald, pe cât de contradictorii, pe atât de edificatoare, iscate de Brexit pe continent şi dincolo de el. Căci turbulenţele financiare şi economice în lanţ declanşate de votul britanic cu privire la UE nu devoalează natura ambivalentă şi paradoxală, parţial dătătoare de speranţă, parţial catastrofală, a Brexitului, ca ecourile sale politice.

Reacţii politice britanice

Că ieşirea din UE nu va fi lucru simplu reiese persuasiv din jenanta dispariţie din prim plan a promotorilor taberei Leave, în frunte cu fostul primar al Londrei, conservatorul Boris Johnson.

Sau din cenuşa pe care, delicat şi indirect, a părut să şi-o pună în cap, după victoria categorică a partidului său, UKIP, în referendum, populistul Nigel Farage. Care a admis, ce-i drept zâmbind viclean, că s-a greşit promiţându-se în mod fals, britanicilor, investirea, după Brexit, în sistemul sanitar, a celor 320 de milioane de lire sterline virate săptămânal de Regatul Unit în contul Uniunii Europene.

De loc întâmplător, înfrângerea pro-europenilor a stârnit şi o revoltă deschisă în rândul partidului laburist împotriva liderului său, Jeremy Corbyn, un populist de stânga resimţit ca prea anti-european ca să fi condus eficient lupta contra adepţilor ieşirii Londrei din Comunitate.

Ecouri europene

Concomitent, în rândul elitei continentale, Brexitul a iscat două reacţii antinomice ascunse sub aceeaşi etichetă. Potrivit ambelor, Brexitul ar reprezenta „o mare şansă”. Atâta doar, că unii o descoperă în capacitatea Europei de a învăţa din dezastru, de a se reforma şi liberaliza, tăind din capetele monstrului birocratic care s-a creat la Bruxelles, fără să tot revendice multiplicarea lor în ecou la orice problemă s-ar ivi în U.E.

Alţii, din contra, identifică această şansă în adâncirea integrării europene. Într-o Europă, de pildă, federalizată în varii viteze, prin constituirea unui nucleu dur, continental, din care să facă parte statele fondatoare ale Comunităţii, în speţă Germania, Franţa, Italia şi cele trei ţări Benelux, ca purtătoare şi acceleratoare ale ideii europene, restul fiind, într-o primă fază, marginalizat.

În avanpostul acestui federalism progresist s-a instalat stânga germană, în frunte cu social-democraţii, care pledează, în reacţie la Brexit, în favoarea unei reacţii de frondă, care să implice potenţarea şi accelerarea integrării şi federalizării Europei, în detrimentul tendinţelor ei centrifugale şi de renaţionalizare.

Pro şi contra

Argumentul cel mai puternic al taberei solicitând, în reacţie la problemele UE, "mai multă Europă, nu mai puţină" evidenţiază că, în epoca mondializării, nu se poate ţine piept marilor actori globali de pe poziţii naţionale. Văzută din acest unghi, decizia britanicilor e, pur şi simplu, catastrofală, mai cu seamă pentru ei înşişi. Căci o politică financiară şi economică eficientă şi competitivă ar presupune, după cum susţin pro-europenii progresişti, un plus de integrare fiscală şi socială, iar nu un minus.

Dar toate aceste luări de poziţie sunt vechi şi prea puţin utile. Nu le face nici mai eficiente, nici mai adecvate repetarea lor până la saţietate. Inutil se va dovedi în cele din urmă şi aruncatul de praf în ochii europenilor, pe ideea că, dacă urlă hoţul, va tăcea păgubaşul. De pildă recursul la varii subterfugii, între care amplificarea demonizării britanicilor pentru votul lor, a premierului lor demisionar, pentru că l-a permis, a adevrsarului său, pentru că l-a câştigat şi a presiunilor exercitate asupra Londrei, căreia i se cere să ţină cont de rezultatul referendumului mai grabnic decât e realmente pregătită s-o facă.

Sentinţa de antidemocraţie la adresa moştenitorilor primei democraţii moderne

Înainte să se pronunţe prin referendum, britanicii, în majoritatea lor, au auzit şi au respins, ca eurocratice, argumentele unei elite europene care, în frunte cu şeful Comisiei Europene, Juncker, a încercat să le bage frica în oase, zugrăvind în dimensiuni cataclismice consecinţele unui virtual Brexit. Nu ştiu ce poate fi considerat mai democratic decât o consultare populară. Votul britanicilor reprezintă, ca atare, în mod cert, un verdict democratic. Unul însă cu un mesaj doar parţial clar.

E clar ca vot de blam la adresa Comisiei Europene, a Parlamentului European, a Consiliului European şi a celorlalte instituţii cheie ale Uniunii Europene. A-i acuza acum pe britanici de populism şi carenţe democratice în numele unei birocraţii stufoase pe care tot mai mulţi europeni o resping, ca una desprinsă de realităţi şi de voinţa naţiunilor, izolată cum e, trufaş, în turnul ei de fildeş, ar fi cel puţin straniu.

Bizar, în context, e şi faptul că, în urma referendumului, şi-a anunţat demisia doar premierul britanic David Cameron. Căci liderul european aflat în funcţie în momentul celui mai dramatic regres al Uniunii Europene, în speţă Jean-Claude Juncker, pare hotărât să rămână înscăunat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Tocmai împotriva acestui gen de Europă, una detaşată de grijile zilnice ale europenilor, una derobându-se de responsabilităţi, care-şi clamează strident democraţia, dar nu-i respectă cele mai elementare principii, reguli şi cutume se revoltă, pe bună dreptate, tot mai mulţi cetăţeni ai Uniunii. Între ei, mare parte din cei care, în Regatul Unit, au optat pentru Brexit.

Sunt, în bună parte, în estul ca şi în vestul Europei, oameni a căror aderenţă la democraţie şi civism e certă. E vorba de persoane cărora nici prin cap nu le-ar trece să se considere extremişti sau populişti, ori să cotizeze la noi tiranii, regimuri autoritare sau mişcări totalitare. Dimpotrivă, mulţi se arată mefienţi nu doar faţă de eurocraţi, ci şi faţă de o Rusie tot mai agresivă, a cărei ameninţare presupune, ca şi pericolul terorist, o cooperare mai intensă, iar nu politici renaţionalizate.

Latura potenţial catastrofală a Brexitului

Or, tocmai de aceea - şi nu doar pentru că riscă să provoace şi dezintegrarea Marii Britanii - Brexitul, pe care mulţi din aceşti cetăţeni ai Uniunii l-au salutat ori l-ar fi salutat instinctiv, ca semnal util cerând reforme radicale şi rapide Comunităţii, se dovedeşte potenţial dezastruos. Rezidă în natura paradoxală a deciziei electoratului britanic faptul că, fără englezi, Uniunea Europeană va fi mai puţin reformabilă.

Va fi, în schimb, mai franco-germană, dar şi mai înclinată spre populism de stânga şi de dreapta. Căci menţinerea ei mai lesnicioasă, prin plecarea britanicilor, la cheremul eurocraţilor, al autismului politic, al antireformismului, duplicităţii şi făţărniciei, al împăciuitoriştilor care, în laşitatea lor, se înghesuie să pupe orice inel, orice papuc de autocrat, dacă-şi pot asigura perpetuarea privilegiilor, va sfârşi prin a-i distruge Uniunii orice rest de credibilitate. Şi, deci, vai, de coeziune.

Dar dincolo de caracterul lor paradoxal, atât sufragiul britanic, cât şi popularitatea ciudată a unor outsideri politici din categoria populistă în SUA, ţara democraţiei, sunt sentinţe de condamnare fără suspendare a elitelor politice din vest. Dacă ele nu-şi vor da şi lua seama, adecvându-se voinţei popoarelor, soarta lor şi a Apusului ar putea fi pecetluită.