Paranoia antimigraţionistă şi imaginea guvernului Ponta

Te freci la ochi. Ai zice că ne aflăm în plin declin al occidentului. Că, înaintea revelionului, data la care, pentru români şi bulgari, se elimină în Uniunea Europeană ultimele restricţii de pe piaţa muncii, vestul ar sta, chipurile, să se prăbuşească sub lovitura cruntă a furtului social.

Mai toată presa germană vuieşte. Nu cu stridenţele celei britanice, e-adevărat. Dar tonul celor două a fost întotdeauna şi continuă să fie diferit. Tonul, despre care se spune c-ar face muzica, l-a dat sentinţa, şocantă pentru mulţi germani, a unei Curţi renane regionale.

În numele dreptului european şi al interdicţiei discriminărilor, sentinţa anulase o decizie inferioară care, invocând legislaţia germană, interzicea unor imigranţi care căutau de lucru, dar nu plătiseră anterior taxe în Germania, să obţină ajutor social german. Întâmplător, petenţii alcătuiesc o familie de cetăţeni români. Ajutorul social pe care urmează să-l primească, în răspăr faţă de legea germană, dar în conformitate cu cea europeană, depăşeşte sensibil venitul mediu românesc.

Sentinţa a avut o serie de efecte. A stârnit, între altele, comentarii în întreaga presă, deci o amplă notorietate dosarului. A generat o invidie nouă şi a potenţat-o pe alta, mai veche. A iscat teama de o imitaţie în masă a demersurilor solicitanţilor români de ajutor social şi a sporit nemulţumirea manifestată într-o serie de oraşe germane luate cu asalt de migratori. Până şi unii politicieni de la stânga spectrului politic s-au repezit să admită că Germania are o problemă, ce se cere rezolvată la nivel european.

Sigur, există în Germania şi pledoarii pentru o abordare responsabilă, diferenţiată. O comentatoare a ziarului berlinez „taz”, de pildă, a condamnat ceea ce a numit crizele „paranoice” iscate de un verdict şi de perspectiva eliminării restricţiilor impuse românilor şi bulgarilor pe piaţa muncii.

În termeni net mai aspri judecă situaţia mulţi olandezi. Potrivit rezultatului unui sondaj reluat de Evenimentul Zilei, „opt din zece olandezi cred că graniţele Olandei ar trebui să rămână închise pentru lucrătorii români şi bulgari începând de anul viitor”. Că 80 la sută din altminteri liberalii olandezi pledează pentru reintroducerea unor restricţii pentru români şi bulgari e un semnal nu mai puţin alarmant decât declaraţiile premierului britanic Cameron, decât reacţiile unor oficiali francezi, ori abordarea subiectului libertăţii de mişcare în cvasi-totalitatea presei germane.

Toate acestea indică o creştere notabilă a angoaselor generate în Apus de o construcţie europeană care li se pare multora greşită. Fiindcă această construcţie n-ar mai permite, după cum cred mulţi, în vest, perpetuarea concomitentă a libertăţii şi a prosperităţii cetăţenilor europeni. Date fiind dimensiunile reale ale problemei româno-bulgare, această percepţie e eronată în mod cert. Să fim serioşi. Statul asistenţial nu e în pericol din cauza noilor veniţi. O jumătate de miliard de oameni din prospera Europă nu pot avea probleme incomensurabile nici dacă ar fi siliţi de principiul solidarităţii să absoarbă întreaga populaţie a unui nou „Ţarat româno-bulgar”, emigrată în occident.

Dar argumentele sunt impotente în faţa angoaselor iraţionale şi a celor ce profită de pe urma lor. Se înmulţesc deci variantele de populism şi de euro-scepticism, cot la cot cu revendicările de oprire a integrării europene şi de reconsolidare a statelor naţionale.

La astfel de nevroze n-ar ajuta probabil decât profunda înrădăcinare a unei imagini pozitive a ţărilor în cauză. Ce bine ar fi dacă România s-ar bucura în occident de prestigiul unor ţări ca Danemarca, sau Noua Zeelandă. Odată în plus se vede cât de importantă e imaginea proiectată de o ţară.

A României, în loc să se amelioreze, s-a deteriorat. Au şifonat-o poate şi fenomene precum înmulţirea masivă a spargerilor efectuate în Germania de inşi cu paşapoarte româneşti, sau furtul spectaculos de opere de artă din Olanda, făcute poate scrum într-o sobă românească.

Dar la sluţirea acestei imagini contribuie cu siguranţă şi percepţia că România a încăput pe mâna unei puteri care a abandonat reforma. A unui guvern care nu e în stare să absoarbă fondurile europene. A unei alianţe care a atacat statul de drept spre a pune justiţia sub control politic. A unui executiv care, deşi România a coborât mai nou cu 3 poziţii, ajungând pe un jalnic loc 69 în raportul Transparency International pe ţări, privind corupţia, a sistat cruciada pentru combaterea ei, declanşată cândva, în faza aderării la UE, de către fostul ministru al justiţiei, Monica Macovei.

Un astfel de guvern nici dacă ar vrea nu va putea în veci să aplaneze criza din cauza căreia mulţi români, sastisiţi de sărăcia, corupţia, incompetenţa, nedreptatea şi de lipsa de orizont din propria ţară, îşi iau lumea-n cap. Şi şi-o vor lua în continuare, după cum se tem, prea mulţi, în vest.

Oglindă-oglinjoară: e oare just ca o ţară să fie percepută prin prisma reputaţiei rele a unor guvernanţi inepţi sau ticăloşi? Nu prea. De ajutat n-ajută însă decât trimiterea lor la plimbare.