Partidul ca o biserică laicizată

Există un vechi şi statornic antiintelectualism în lumea românească. Un scepticism popular adânc înrădăcinat faţă de excesul livresc, care a generat, probabil, şi forţa curentului anti-intelectualist din biserica ortodoxă. Preveniţi asupra riscurilor pe care cultura şi reflecţia intelectuală le-ar putea avea în domeniul credinţei, oamenii din spaţiul rural răsăritean şi-au consolidat astfel scepticismul naiv faţă de intelectuali. Între cele două războaie mondiale Nae Ionesacu producea un antiintelectualism rafinat şi paradoxal, proiectând în plan etic vechiul raţionament clerical privind coruperea credinţei prin studiul naturii. Există, aşadar, un fond tradiţional bogat, care nu poate fi, desigur, invocat ca o sursă directă a ceea ce se petrece astăzi, dar care reprezintă totuşi o ambianţă favorizantă.

Din 1990 încoace am asistat la virulente acţiuni împotriva intelectualilor dintre care cea mai expresivă şi mai violentă a fost, cu siguranţă, mineriada din iunie 1990. Detaşamentele de mineri au avut ca obiectiv explicit pedepsirea intelectualilor pentru erezia de a se opune Frontului Salvării Naţionale. Atunci s-a strigat ”Moarte intelectualilor!”, deşi, cu siguranţă, oamenii aceia nu ştiau bine ce spun şi ce fac. Marii instigatori au rămas nedezvăluiţi şi poate au fost între timp recompensaţi pentru înalte merite profesionale.

În anii din urmă, începând cu sloganurile împotriva intelectualilor din anii ‘90, asistăm mai curând la un antiintelectualism laicizat, la unul care a pierdut pe drum rafinamentul argumentaţiei clericale, păstrând doar o statornică prejudecată împotriva acelora care afişează multă ştiinţă de carte. Altfel, intelectuali sunt toţi, aşa cum bine a spus preşedintele PDL, Emil Boc. ”Eu cred că tot PDL-ul este un partid de intelectuali. Nu se pune în discuţie o asemenea afirmaţie”, a tranşat el discuţia, după excluderea din partid a profesorului de ştiinţe politice Cristian Preda.

Chiar dacă toţi membrii PDL sunt intelectuali, unii dintre ei continuă să gândească pe cont propriu şi să se abată de la ”dreapta credinţă”. Tot Emil Boc invocase după demisia din partid a lui Sorin Frunzăverde, ”crezul” partidului. Aşa cum a remarcat Teodor Paleologu, lexicul (chiar spontan sau mai ales atunci) nu este deloc inocent şi dacă preşedintele partidului a folosit cuvinte din sfera vieţii religioase înseamnă că pretinde co-militanţilor săi o supunere lipsită de reflecţie. PDL a fost adesea privit ca o grupare în care guvernează un spirit cazon (supunere necondiţionată şi o singură voce pentru toţi), dar nimeni nu a confirmat mai bine această bănuială decât Emil Boc care, într-o stare de emoţie revelatoare, a invocat crezul partidului şi credinţa fără interogaţii.

PDL este un partid în descompunere, dar tocmai de aceea el este mai interesant decât PSD sau PNL, căci el se desface impudic în văzul lumii, afişând motivaţiile cele mai intime. Nimeni nu ştia că există în PDL un puternic resentiment împotriva intelectualilor, deoarece fusese secretul cel mai bine păstrat. Acum nu mai există nicio îndoială, iar Teodor Paleologu nu a ezitat să mărturiseacă că s-a simţit de multe ori ultragiat. ”Băga-mi-aş în intelectuali” este exprimarea asumat golănească a unui om care a dorit în felul acesta să arate că nu suferă de o ”delicateţe” maladivă care l-ar face inapt pentru duritatea vieţii politice. Aşa cum depoziţia lui Emil Boc dezvăluie cum s-a raportat partidul la intelectuali, expresia folosită de Teodor Paleologu conţine în ea însăşi o bună mărturie pentru felul în care s-au raportat intelectualii la partid. Intelectualii au suferit, se pare, ei înşişi de complexul neadecvării, pe care au încercat să-l vindece adoptând cu ostentaţie posturi sau tonalităţi voit grosolane. Cu alte cuvinte nu s-au simţit deloc în largul lor, deşi au încercat să dea impresia că totul este în regulă.

În fine, excluderea lui Cristian Preda din PDL nu poate fi pusă doar pe seama antiintelectualismului. Ar fi cu totul exagerat. Profesorul de ştiinţe politice s-a făcut pur şi simplu antipatic în partid, ceea ce nu i se iartă nimănui, oricine ar fi şi oricâte merite ar avea. Dar aceasta este o chesiune de psihologie care nu merită să fie discutată. Mult mai semnificativ este că modul excluderii a părut să reactiveze vechile idiosincrazii şi să redeschidă răni care păreau vindecate.