Paternalismul SUA

Traian Băsescu joacă astăzi rolul nebunului care spune în gura mare ceea ce toți ceilalți trec sub tăcere. Vizita ambasadorului SUA la Camera Deputaților unde s-a întreținut cu Valeriu Zgonea, a fost denunțată cu un aer bufon și echivoc ca întotdeauna: ”După părerea mea, ambasadorul Statelor Unite a greşit, aşa ceva nu se face. El a uitat că este ambasadorul Statelor Unite şi s-a transformat într-un soi de lobbyist pentru funcţii. Păi asta în România se cam pedepseşte, e trafic de influenţă. Sigur, la ei e lobby, la noi e trafic de influenţă şi dacă îl descoase puţin Codruţa Koveşi s-ar putea să-l cheme la DNA, sigur glumesc”.

Toată lumea a înțeles de fapt că ambasada SUA ar dori să descurajeze intențiile PSD de a-l schimba din funcție pe Valeriu Zgonea. De ce? Nu e clar: pentru că îl consideră util și merituos pe actualul președinte al Camerei? Sau pentru a bloca revenirea lui Victor Ponta? Deunăzi fostul premier se plângea că ambasada are o politică de invitații părtinitoare. Nu numai fostul premier Victor Ponta, nici Traian Băsescu nu fusese invitat la festivitatea dedicată scutului de la Deveselu, deși locuri fuseseră destule după cum s-a văzut într-o fotografie de la fața locului, însă fostul președinte a avut istețimea să nu se arate supărat. Dacă te declari nedreptățit, atunci tot ce spui pare expresia subiectivă a frustrării, dar dacă afișezi un aer senin poți mima mai ușor obiectivitatea. Așadar cu un aer senin și pe un ton de badinaj, Traian Băsescu spune că ambasada SUA se amestecă unde nu-i fierbe oala și că își depășește atribuțiile. Doar nebunul îi poate spune regelui că greșește fără să-și riște capul.

De fapt nimănui nu i-a scăpat că ambasada SUA asumă un rol de supraveghere politică și că lansează mesaje publice de avertizare sau încurajare în momentele pe care le consideră importate: votul în parlament asupra unei legi, o medalie comemorativă, o schimbare din funcție, o numire în funcție, o dezbatere constituțională, ba chiar și cu alte ocazii, cum ar fi, bunăoară, o dezbatere difuză, care are loc în societate, cu privire la emigranți. Nimic nu scapă de pe ”radarul” amabasadei americane.

Dar amuzant, dacă nu ar fi stingheritor, este că politicienii români se fac, de regulă, că nu văd aceste lucruri și tratează mesajele ambasadei cu indiferență jucată, ca pe mesaje ”firești”, ca opinii care intră, alături de altele în circuitul general al diversității de opinie. Președintele PSD Liviu Dragnea, de exemplu, spunea cu referire la vizita lui Hans Klemm în biroul lui Zgonea: ”Nu ştiu să fie vreun membru al Ambasadei Statelor Unite membru al PSD. În PSD deciziile le luăm doar în interior, iar în Camera Deputaţilor numai în plen. Nu ştiu să fi fost un semnal de susţinere, dar nu are importanţă. Ceea ce am hotărât noi nu se mai schimbă”.

Uneori ambasada are dreptate în ce spune, alteori nu are dreptate, așa cum arătam și noi comentând o postare a ambasadorului legată de emigranți. Hans Klemm comitea erori de logică, argumentând de fapt împotriva a ceea ce dorea să spună. Căci a încuraja migrația în așteptarea unui geniu născut în Siria (un nou Einstein după cum spunea ambasadorul) este nu doar ceva ce Statele Unite nu mai fac demult (ca dovadă că impun vize cetățenilor români, deși s-ar putea găsi și printre ei, cu egală probabilitate, un nou Einstein) dar e și o formă de elitism mesianic, pe care nu credem că liberalii americani ar asuma-o.

Dar de fapt nu are importanță dacă ambasada are sau nu are dreptate. Problema e raportarea tot mai vădit paternalistă la viața publică din România. Problema este că democrația însăși își pierde conținutul și că tot ceea ce ar trebui decis prin mecanisme constituționale interne începe să cadă sub o autoritate externă nediscutabilă. Căci dacă presa își îngăduie să mai critice (cu rețineri mari ca să nu pară că ”face jocul Rusiei”), actorii politici importanți nu îndrăznesc să critice pe față intervențiile ambasadei.

Există în Constituția României un articol care definește clar care sunt limitele politicii naționale: ”ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene (…) au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.” În rest s-ar cuveni ca totul să cadă sub incidența dezbaterii interne.

Am văzut că unii i-au luat în derâdere pe ziariștii care au văzut în intervenția ambasadei SUA un exces. Nemulțumiții ar da expresie unei mentalități antioccidentale, de tipul celei pe care o manifesta Ceaușescu cu ”neamestecul în treburile interne”. Orice tiran care încalcă drepturile supușilor săi va invoca acest principiu de drept internațional. Egalitatea de principiu a statelor la ONU poate fi opusă unei intervenții în favoarea drepturilor omului, conflict juridic care a fost remarcat de multă vreme, prilejuind reflecții privitoare la reformarea acestei organizații. Numai că România e membră UE și NATO. România e, după cum spun oficialii americani cu toate ocaziile, ”un partener” prețios pentru SUA și, prin urmare, nu se găsește în situația vechilor despotisme sovietice sau a celor mai noi și mai ambigue. Prin urmare, a pune problema în termenii conflictului dintre suveranitatea statelor și drepturile omului este greșit. E doar un mod servil de a caricaturiza niște critici îndreptățite.

Mai e ceva: viața publică din România suferă din multe pricini și nu inspiră respect nimănui. Oameni de proastă calitate conduc treburile țării într-o ambianță de neglijență uneori criminală (cazul Hexi Pharma). Patriotismul e o retorică goală, devotamentul e fictiv. În plus, prostia e la ea acasă. În aceste împrejurări o putere politică ca SUA, care nutrește anumite ambiții în Europa de Est, este tot mai tentată să corecteze politica românească și de la o vreme o face fără menajamente și fără să mai țină cont de limitări protocolare.

Dar nu suntem deloc siguri că e calea cea bună, mai ales că nu ni se pare că e vorba mereu de chestiuni vitale. Dacă am accepta să mai acordăm României o șansă, ar fi bine ca și americanii să lase lucrurile în voia lor, căci, altfel, cei care ar putea realiza pe viitor această renaștere, cei care ar avea curaj și devotament, inteligență și caracter, s-ar apropia tot mai puțin de politică. Căci ce rost are să te implici în ceva ce atârnă de decizii care îți rămân mereu inaccesibile? O vor face doar carieriștii de proastă factură. Și vor fi tot mai mulți.