"Patimile" lui Mel Gibson

Un corb hăcuieşte capul răstignitului. Indelung filmat în postura sa de unealtă a răzbunării divine, corbul sfîrtecă din carnea celui care îndrăznise să se îndoiască de buna vestire şi de misiunea omului ţintuit lîngă el, pe crucea vecină. Secvenţa corbulului exterminator, amintind de vulturul trimis de Zeus să-l pedepsească pe Promoteu nu e extrasă dintr- un film de groază, ci dintr-unul care s-ar fi vrut creştin, fără să fie cu adevărat decît o aprigă apologie a violenţei filmice şi o vendetă defel originală cu evreii, şi cu reformele introduse de Biserca Catolică prin al doilea Conciliu al Vaticanului. Reformele, obligatorii după Holocaust îşi propuseseră să pună capăt tendinţelor antisemite, care au marcat două mii de ani de istorie ecleziastică.

Nimic nu ilustrează mai pregnant efectul beţiei sangvine cu Maia Morgenstern din România în rolul fecioarei Maria decît moartea la premiera americană a unei femei răpuse de un infarct în timp ce asista la crucificarea lui Isus imaginată şi oferită lumii de fundamentalistul catolic Mel Gibson.

Setea de sînge şi pofta de lacrimile unui public cucerit de sentimente cucernice ale acestei pelicule controversate încă de la conceperea ei, acum doi ani, n-au rămas fără efect nici asupra spectatorilor australieni. Pe al cincelea continent, unul din trei au părăsit în masă cinematografele, în cursul premierei, spectatorii arătîndu-se oripilaţi de prezentarea ultraviolentă a "Patimilor lui Isus", după cum se numeşte filmul semnat, în calitate de regizor, de actorul de filme de acţiune Mel Gibson. Controversa şi din păcate poate şi un cortegiu funest de alte consecinţe fatale, de ordin antisemit, legate de "The Passion of Christ" riscă să se prelungească şi în Europa, după apropiata difuzare a acestui film, în ajunul sărbătorilor de Paşti, în Germania sau Italia. Reacţia lui Franco Zefirelii, după vizionarea patimilor lui Mel Gibson merită cu siguranţă, evocată. "Avem de-a face cu o barocă frenezie sanguinară, a subliniat autorul net mai nuanţatului "Isus din Nazareth", turnat în 1977.

Dar despre ce este vorba? Pradă propriilor sale patimi religioase şi fervorii familiei sale, aparţinînd unei biserici catolice americane disidente, ce respinge reformele introduse de papalitate la începutul anilor 60, un Mel Gibson cantonat vădit în epoca de dinaintea ce-l doilea Conciliu al Vaticanului s-a gîndit să transpună cît mai grafic pe celuloid calvarul descris în Evanghelii. Indepărtîndu-se de net mai talentaţii săi predecesori, Martin Scorsese, Franco Zefirelli şi chiar de Passolini, tustrei interpreţi mult mai prudenţi şi mai credibili ai istoriei biblice, Gibson s-a hotărît să-şi chinuie publicul prin transpunerea pe marele ecran a unei poveşti chinuitoare la propriu şi la figurat. Dotat cu un buget limitat şi nevrînd, în ciuda restrînsului deviz să renunţe la hollywoodienele efecte speciale, menite să şocheze cît mai puternic, spre a prezenta cît mai exaltant jertfa Mîntuitoriului, filmul se limitează la abordarea ultimelor 12 ceasuri ale arestării, schingiurii şi crucificării lui Isus.

Chinurile Golgotei în viziunea senzaţionalistă a unui cineast vădit deformat de cariera sa şi de o lectură fundamentalistă a Noului Testament nu e însă aici totul. Filmul nu se mulţumeşte să reflecte indirect, voluntar sau involuntar, interpretările medievale ale evangheliilor, în speţă interpretările saturate de antiudaism ale evului de mijloc. Ci propune o ilustrare ultracontractată, hipersîngeroasă, unilateral peiorativă şi univoc negativă a unei mase compact prezentate a unei ipotetice evreimi de acum 2000 de ani. Pelicula sugerează existenţa unei populaţii chipurile deicide, în realitate extrem de eterogene, plasate faţă în faţă cu epava unui antropomorfizat şi idolatrizat bine divin. Substanţa omenească şi evreiască a acestui bine divin e îngropată sub crusta groasă a unui pompos machiaj alcătuit din sînge şi praf: o mască aplicată nefericitului actor pus să-l încarneze pe un Isus lipsit de alt mesaj în afara durerii sale. La mijloc, între bine şi rău pendulează un Pilat din Pont extras din Matei, spalîndu-se pe mîini de orice culpă. Privită cu ochi neutri, bicisnicia lui Pilat este evident, absurdă. Dacă romanii n-ar fi vrut să-l execute pe Isus, de ce nu i-or fi dat afară ( sau arestat) pe conducătorii evrei veniţi chipurile să-l denunţe şi să ceară moartea lui?

Orgia de brutalităţi propuse de filmul lui Gibson - în special vindicta divină din scena răstignirii ridică, fireşte, creştinismului, numeroase probleme teologice, acoperind nu doar mesajul de dragoste al bunei vestiri, ci toate progresele realizate în domeniu în ultima jumătate de veac. Dezastrul provocat de indirecta lapidare cinematografică, de către Mel Gibson, a poporului evreu e lesne de imaginat, iar cronicarii, ca şi organizaţiile evreieşti, ori biserica ortodoxă greacă n-au întîrziat să-l evidenţieze. Patriarhul bisericii elene, Cristodulos, a reliefat că filmul "contravine evangheliilor". Rabinul şef al Israelului, Metzger, i-a cerut Papei "să ia atitudine împotriva acestei pelicule" spre a salva delicatul dialog iudeo-creştin, ameninţat să fie compromis. Alte voci afirmă în schimb că filmul n-ar fi "mai antisemit decît evangheliile pe care se bazează".

Pentru unii comentatori, "Patimile" lui Gibson păcătuiesc în special prin excesul lor de violenţă, în măsura în care istorisesc de fapt "Patimile după marchizul de Sade", şi nu cele din evanghelii. Nu puţini au reliefat că filmul, care aminteşte de "Pulp Fiction" şi de alte barbarii similare, nu trebuie în nici un caz vizionat de copii. Dar pelicula a stîrnit şi comentarii euforice, în special din partea cercurilor fundamentalist- creştine din SUA şi de aiurea.

In reacţie la criticile provocate de înfierbîntata sa imaginaţie, Mel Gibson a dat o probă supremă a distanţei sale de realitate declarînd că el unul "nu va ridica piatra", ci va suporta cu stoicism "atacurile asupra sa". Ca şi cum el ar fi victima şi nu autorul unei făcături. "Patimile lui Mel Gibson" îmi provoacă mie personal un regret suplimentar: prezenţa pe generic a Maiei Morgenstern, care merita şi ea, cu siguranţă, o soartă mai bună.