PDL, între sinceritate şi raţiune politică

Vestea deciziei Curţii Constituţionale a fost primită cu aplauze din partea lui Mihail Hărdău, fost ministru PD al Educaţiei şi preşedintele Comisiei de Educaţie din Senat. Gestul său este o mărturisire spontană, care nu mai poate fi retrasă. Dar colegii săi din Senat au făcut depoziţii şi mai convingătoare.

Senatorul PDL Iulian Urban, care îşi asumă adesea o sinceritate riscantă, a scris imediat pe blogul său că decizia Curţii este o reparaţie faţă de şantajul practicat de UDMR: „judecatorii CCR nu au acceptat să dea o decizie politică la comanda UDMR şi au decis că ceea ce a cerut UDMR prin presiuni incredibile, şi anume angajarea răspunderii întregului guvern pentru a le face un hatâr, este neconstituţional".

Senatorul PDL nu şi-a ascuns niciodată admiraţia pentru felul în care preşedintele Traian Băsescu spune „nişte chestii pe bune”, chiar şi atunci când i-au atras sancţiunea CNCD-ului. De aceea, depoziţia sa nu poate fi bănuită de ipocrizii tactice. El dezvăluie pur şi simplu o stare de spirit împiedicată până acum să se manifeste. „Noi cei din PDL – spune senatorul Iulian Urban – ar trebui să fim supăraţi că acum noi tragem de pe urma faptului că UDMR ne-a ameninţat la moţiunea de cenzură că o votează dacă Guvernul nu îşi asumă răspunderea pe o lege a educaţiei, al cărui conţinut nu-i interesa decât la nivelul învăţământului în limba maghiară”.

Dar mai important pentru cursul evenimentelor este că senatorul PDL recomandă partidului să reziste şi pe viitor solicitărilor UDMR, cu riscul ruperii coaliţiei de guvernare: „PDL nu îşi poate asuma[ şi există presiunea imensă a organizaţiilor PDL din Ardeal ] să cedeze în această privinţă, mai ales la modul în care UDMR pune acum problema, acuzând la grămadă PDL, judecătorii CCR, pe preşedintele Băsescu, că au refuzat să se facă preş la o cerere prost gândită în plan strategic, şi mă refer la asumarea răspunderii.”

Deputatul european Cristian Preda a fost de părere că Traian Băsescu este pus acum în dificultate de propria tabără politică. El a semnalat că Legea educaţiei este un proiect născut în Comisia prezidenţială condusă de Mircea Miclea şi că preşedintele dorea să-şi lege numele de această reformă încă înainte de alegerile prezidenţiale de anul trecut.

Ceea ce este adevărat în această afirmaţie este cu siguranţă faptul că oponenţii cei mai înverşunaţi ai concesiilor făcute UDMR-ului sunt şi cei mai sinceri admiratori ai preşedintelui. Stilul „autentic”, populismul de dreapta, asociat inevitabil cu un tradiţional şi moderat anti-maghiarism şi suveranismul în relaţiile europene sunt trăsăturile de bază ale băsescianismului spontan. Intelectualii partidului au desigur o optică mai sofisticată, dar care cauţionează tolerant baza organizaţiei, de unde se trag energiile şi sursele de finanţare.

De fapt această bază populistă, care presează acum şi pentru renegocierea creditelor bancare prin intermediul OUG 50, a fost mereu ţinută în frâu de birocraţia de partid, care a invocat de fiecare dată considerente mai înalte, fie de politică internă fie de politică internaţională. Este posibil ca şi de astă dată partidul să nu confirme oficial punctele de vedere ale unui Iulian Urban sau Mihail Hărdău, dar aceste izbucniri vor lăsa urme.

Declaraţiile lui Cristian Preda, care îl consideră pe Traian Băsescu o victimă a inabilităţii propriilor partizani, nu este însă deloc împărtăşită în tabăra UDMR. Maghiarii nu îşi făcuseră iluzii cât priveşte sinceritatea cu care partidul de guvernământ îi susţine revendicările, dar se încrezuseră într-un acord politic din care preşedintele Traian Băsescu face parte. Or, faptul că împotriva Guvernului a votat chiar judecătorul numit de preşedinte a ridicat mari semne de întrebare. Impulsiv, senatorul Frunda György a cerut trecerea imediată în opoziţie.

Desigur toate aceste presupuneri, care nu sunt expuse niciodată până la capăt, se bazează pe un fapt pe care clasa politică românească s-a străduit până acum să-l ascundă, şi anume politizarea perfectă a Curţii Constituţionale. Atunci când simpatizanţii preşedintelui au acuzat UDMR că a compromis reforma pensiilor prin votul pe care l-a dat judecătorul constituţional desemnat de maghiari, presupoziţia era că acel judecător răspunde automat unor comenzi politice. Iar astăzi când UDMR îşi acuză partenerii de neloialitate presupunerea este aceeaşi.

Aşadar, indiferent cum stau lucrurile în realitate, este clar că în politica românească Curtea Constituţională trece drept un organism politic şi toate strategiile neoficiale iau acest fapt ca ipoteză firească.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu