Pe drum

Un român încerca recent să se arunce de la înălţimea unei macarele de pe un şantier din Koeln. Omul pierduse orice speranţă de a scăpa de nenorocirile existenţei sale de muncitor cunstructor. Timp de luni de zile omul muncise pe rupte, pentru un salariu de mizerie, din care totuşi nu văzuse nici o para chioară. Nu mai avea de mult de mîncare. Pe el, pompierii l-au salvat. La alţii n-au ajuns la timp.

Mulţi români îşi vor petrece zilele de Crăciun în străinătate, forţaţi de servituţile existenţei de muncitori pribegi. Ziua de 18 decembrie este – sau ar trebuie să fie şi ziua lor. A lor şi a tuturor emigranţilor de pretutindeni.

Naţiunile Unite au fixat acum 8 ani această dată ca zi internaţională a migranţilor, recunoscînd că sporita mobilitate a timpurilor moderne a creat un fenomen cu dimensiuni fără egal în istoria umanităţii.

E vorba, să ne înţelegem, de oameni ca mine şi ca tine. Şi nu-s o mînă, ci sute de milioane, după cum estimează Naţiunile Unite.

Potrivit statisticilor sunt chiar 200 de milioane de persoane, care, dintr-un motiv sau altul, şi-au luat lumea în cap. Fiecare al 35-lea cetăţean al planetei albastre trăieşte şi munceşte pe meleaguri străine.

Pe fruntea lor este săpat, invizibil, dar nu mai puţin adînc, un semn amintind de al pribeagului Cain. Fără să fi omorît pe nimeni, fără să fi comis vreo fărădelege, mulţi refugiaţi, politici sau nu, apatrizi, muncitori migranţi sau imigranţi economici împărtăşesc soarta nedoriţilor rătăcitori, alungaţi din loc în loc, discriminaţi şi oprimaţi în fel şi chip.

Se întîmplă adesea ca muncitorii străini să fie înşelaţi, escrocaţi şi exploataţi la sînge, chiar şi în ţările, care au dat omenirii iluminismul, ori au devenit patria socialismului cu care se făleşte Europa democrată. Muncitorii români din Germania sau cei vînaţi de italieni la Roma nu sunt decît cazuri în speţă.

In Hongkong trăiesc sumedenie de roabe filipineze. Zilierii marocani se spetesc pe şantierele spaniole în condiţii inumane. Cu lefuri care nu te lasă chiar să mori de foame, dar nici să trăieşti nu-ţi permit sunt retribuiţi în multe regiuni ale lumii dispreţuiţii imigranţi. Sunt oameni adesea snobaţi de semenii lor şi ţinuţi la mare distanţă, oameni cu atît mai puţin capabali să se facă înţeleşi ori să-şi impună drepturile inalienabile.

"Să facă bine să rămînă acasă!", le recomandă unii binevoitori.

Atîta doar că emigranţii nu-şi iau lumea în cap de bunăvoie, riscîndu-şi nu odată viaţa. Ci o fac siliţi de absenţa şansei unei existenţe demne şi decente, de lipsa oricăror perspective cu care se confruntă acasă.

Ziua de 18 decembrie este ca atare un bun prilej de a ne aminti că, fără energia lor creatoare, fără sacrificiile uneori uriaşe pe care şi le asumă pribegii, lumea ar arăta altfel, şi nu arareori mai rău.

E o ocazie excelentă, cred, să ne amintim, că mândria naţională canadiană – faimoasa cale ferată zisă „Canadian Express” – este un cadou construit cu mîinile înăsprite de trudă şi frig ale imigranţilor chinezi.

Că luxosul Dubai n-ar fi iluminat deşertul cu hoteluri de lux, dacă n-ar fi beneficiat de salahori şi ingineri români, pakistanezi ori indieni.

Că şi Brâncuşi ori Caragiale au fost simpli emigranţi.

Că Thomas Mann şi Willy Brandt au găsit în ţări străine adăpost de urgia nazistă.

Că dezastrul comunist a născut milioane de refugiaţi.

Că întreaga Americă, farul democraţiei şi libertăţii lumii n-ar fi existat fără oameni ce-şi părăsiseră căminele.

Indărătul minunilor lumii globalizate se ascund migranţii. Ar fi, cred, timpul să ne înclinăm puţin în faţa lor. Ori măcar să le dăm bună ziua.