Persistenţa în anomalie

Mai mult sau mai puţin voalat, liderii partidelor pentagonalei au respins apelul preşedintelui Băsescu. Şeful statului român le ceruse formaţiunilor alcătuind actuala majoritate parlamentară să-şi asume eşecul suferit în referendum şi să declanşeze anticipatele. Ce înseamnă respingerea de către PNL, PSD şi aliaţii lor din parlament a revendicării prezidenţiale? E vorba, în esenţă, de un refuz al normalităţii.

Oare ce poate fi mai firesc într-o democraţie, decît să se dea curs dorinţei clar şi fără echivoc exprimate de cetăţenii ei într-un scrutin? La urma urmei o democraţie trăieşte din alegeri, se bazează pe voinţa suverană, liber exprimată a electoratului şi deci există numai în măsura adecvării partidelor politice, a parlamentelor şi guvernelor pe care le compun la voinţa electoratului. Intr-un stat de drept doar votul conferă legitimitate reală conducătorilor unei ţări.

La referendumul de la 19 mai electoratul României l-a relegitimat masiv pe Traian Băsescu, dezavuîndu-i astel, implicit, adversarii. Dar Băsescu nu conduce România decît teoretic. Şeful statului continuă să fie, pe moment, izolat instituţional. La pîrghiile puterii reale se află detractorii săi. Adversarii preşedintelui sunt ca atare, în egală măsură puternici, întrucît controlează executivul, dar şi slabi, pentru că nu se văd în stare să dea curs sentinţei supreme, adoptate la urne de popor, şi preferă, fără jenă, menţinerea lor ilegitimă în fruntea bucatelor.

Mai marii de la Bucureşti se ascund după deget, pretextînd că actuala constituţie nu prevede autodizolvarea parlamentului. Iar forul legislativ, altfel decît în orice ţară normală, nu poate fi trimis la plimbare de către şeful statului. In plus e drept că guverne minoritare au mai funcţionat şi în afara României. In fapt însă însă nu existe nicio democraţie veritabilă, în care ele să fi rezistat unor consultări populare indicînd fără drept de apel că nu mai sunt dorite şi că naţiunea vrea debarcarea lor. Iar un guvern precum cel condus de C.P.-Tăriceanu poate fi cu atît mai lesne demis, cu cît nu e decît un executiv minoritar, sprijinit de forţe obscure şi tolerat în parlament de formaţiuni de cu totul altă culoare politică, lipsite, ca şi principalul partid guvernamental, de orice sprijin popular.

O atare situaţie e de neconceput într-o democraţie autentică, într-un stat de drept de tip occidental, într-o ţară liberă normală. Se impune concluzia că în România democraţia continuă să fie originală, să existe în aparenţă, dar nu în adevăr, să funcţioneze formal, dar nu în mod real.

Ce anume se ascunde îndărătul acestei persistenţe în anomalie? Cheia înţelegerii mobilelor prelungirii crizei româneşti o oferă războiul mărunt dus de parlamentari împotriva independenţei justiţiei şi a eforturilor de combatare a corupţiei la nivel înalt. Lupta la baionetă împotriva procurorului Daniel Ţuluş şi a DNA e cît se poate de elocventă. La fel de edificatoare sunt încercările de escamotare a castrării agenţiei naţionale de integritate. Fiindcă şi în formula legislativă actuală, revizuită, „ani” a rămas dependentă de bunul plac al forului legislativ. Un for, a cărui majoritate suprapartinică, situată dincolo de stînga şi de dreapta, de bine şi de rău şi dincolo de orice raţiune politică şi-a manifestat deschis dispreţul faţă de Curtea Constituţională şi deci faţă de statul de drept, în care legea e una pentru toţi.

Prin urmare, diagnosticul lui Traian Băsescu se confirmă. Liderii clasei politice româneşti amînă scadenţa, preferînd unei demisii proprii, care să-i expună pe ei şi pe şefii lor din umbră rigorilor legii, previzibilul naufragiu politic al propriilor partide. Majoritatea parlamentară refuză să plătească oalele sparte de insistenţa păpuşarilor oligarhiei postcomuniste, mînuind sforile de care atîrnă senatori şi deputaţi, de a amîna la calendele greceşti intrarea în normalitate a României.

Cu atît mai urgentă este mobilizarea societăţii civile în apărarea unei democraţii, care, departe de a fi la adăpost de reşuta în dictatură, e tot mai acut ameninţată să alunece pe panta modelului rusesc.