Perspectivele gangsterismului politic românesc

Regulile gangsterismului sunt veşnice. Orice porcărie a unor boşi gen Al Capone, de pildă, era invariabil urmată de o amplă acţiune de ştergere a urmelor făptaşului. Iată de ce a durat enorm înainte ca lumea civilizată să parvină, printr-un contabil, ajutat de o idee genială şi de o echipă de incoruptibili, să-i vină de hac pe cale fiscală criminalului din Chicago .

Gangsterismul politic, de la Hitler şi Stalin încoace, nu face în această privinţă opinie separată. Dimpotrivă, respectă regulile de bază ale fenomenului. Nu rezistă tentaţiilor. Nu ia prizonieri. Şterge cu grijă urmele fărădelegilor. Iar după ce o face, invariabil, de oaie, aplică principiul "scapă cine poate".

Şi grupul infracţional organizat care a încercat să demonteze statul de drept românesc printr-o ordonanţă cu dedicaţie dezincriminând, în mare măsură, abuzul în serviu şi anemiind serios lupta contra corupţiei, şi-a manifestat natura, instinctele  şi metehnele ei inerente în chip lesne recognoscibil. 

Spre a-l vedea cu sacii în căruţă pe infractorul Liviu Dragnea, omul forte al principalului partid guvenrnamental, zis „social-democrat”, deşi e în fapt o formaţiune naţional-comunistă, GIO a trecut la fapte în crucea nopţii în cea de-a doua marţe neagră regizată de mai marii PSD şi pusă în aplicare de Florin Iordache. Au făcut-o lată, în ciuda avertismentelor zecilor de mii de tineri manifestanţi, care, graţie prevederii, perspicacităţii şi promptitudinii unor ziarişti, protestaseră cu doar două zile înainte de punerea în operă a crimei.

Protestele-avertisment, ca şi apelurile la raţiune insistente ale jurnaliştilor i-au lăsat reci. În aroganţa lor inconturnabilă, ca şi în prostia care le însoţeşte la tot pasul viclenia, guvernanţii-infractori nu s-au aşteptat ca orgia care le-a furat românilor democraţia şi viitorul, să se lase cu ieşirea zilnică în stradă a zeci şi sute de mii de protestatari. 

În faţa masivităţii şi hotărârii incoruptibililor înfruntând gerul şi vicsolul în România de săptămâni în şir, delincvenţii politici s-au apucat, ca Al Capone în faţa juraţilor, să dea din colţ în colţ. Au cotropit, cu oştirea lor de complici, televiziunile de ştiri ale oligarhiei. Şi-au chemat aliaţii infiltraţi în alte instituţii, mai cu seamă în cele ale puterii judecătoreşti, să le valideze deciziile ilegitime şi oneroase. Concomitent, au început să-şi şteargă urmele. Şi să-şi pregătească subterfugiile, manevrele, ţapii ispăşitori. Astfel, premierul şi-a aruncat în luptă nevasta, cu un mesaj lacrimogen, menit să-i spele şi să-i calce imaginea murdară şi boţită de politician vândut pentru un blid de linte. În acelaşi scop s-a pus în circulaţie şi basmul potrivit căruia premierul s-ar fi certat cu principalul grangure al partidului său.

În plus, cuplul Dragnea-premier l-a pregătit zile înşir, spre sacrificiu, pe ministrul justiţiei. Care, gangster aproximativ la fel de mare precum alţi membri din primul eşalon al PSD, pare, împreună cu gaşca sa proprie, să fi făcut presiuni în ministerul său. De ce? Ca să dispară cele șase note cu obiecții împotriva „proiectelor legislative de modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală  și a textului de grațiere colectivă”, după cum relevă România Liberă. Obiecţiile experţilor din minister subliniau, pe bună dreptate „că nu se motiva urgența OUG, că acestea modificau alte texte decât cele cerute de sentinţele Curții Constituționale, că încurajau abuzul în serviciu, dezincriminând şi  alte fapte, şi că punea în pericol urmărirea penală pentru fapte de violență, chiar pentru acte de terorism”.

Tentativa banditească de acoperire a urmelor fărădelegii sale nu l-a ajutat pe Iordache-altă-întrebare. Prea rău gestionase expertul dâmboviţean în marţe negre criza la capitolul imagine, arătându-şi, nemachiată, faţa hidoasă de infractor politic impenitent, ferm hotărât să pună pe butuci democraţia românească. Dar ce rezolvă oare plecarea sa din cabinet?

Demisia lui dă satisfacţie unor protestatari. Dar nu poate soluţiona, desigur, o criză de încredere a cărei amploare creşte într-atât încât să fie tot mai greu de aplanat chiar şi cu o demisie în bloc a guvernanţilor. În fapt, criza creşte exponenţial, pe măsură cu guvernul, în replică la crima sa, consideră util să replice nu asumându-i onest vinovăţia, ci recurgând la subterfugii, diversiuni naţionaliste, campanii conspiraţioniste, antieuropene, la manipulări şi stimularea sistematică a celor mai gregare instincte ale electoratului captiv. Angajate pe acest drum securistic, opţiune tipică şi pentru  KGB-iştii de la cârma Rusiei, guvernul şi majoritatea parlamentară de la Bucureşti riscă tot mai acut să piardă absolut tot ce-au câştigat la ultimul scrutin. 

Chiar dacă frigul, oboseala  şi dezamăgirea, diversiunile puterii, precum şi exemplul protestelor din alte ţări sporesc în rândul unora dintre manifestanţi un sentiment de fatalism şi o oarecare tendinţă, pernicioasă şi neîndreptăţită, către defetism şi abandon, victoria, dacă rezistenţa civică va continua neabătut, nu are cum să scape, în final, protestatarilor, decât dacă renunţă ei înşişi la ea.

Izbânda e a lor nu doar pentru că Europa, lumea şi nu în ultimul rând America sunt şi vor fi din ce în ce mai categoric de partea demonstranţilor. Ci fiindcă ei alcătuiesc segmentul cel mai energic, curajos, activ şi informat al populaţiei. Or, a stârni şi întreţine furia lor continuă e cartea cea mai proastă, pe care o mai pot juca perdanţii, în speţă aşa-zişii „social-democraţi” şi aliaţii lor tăricenişti. Pentru aceştia nu există, politic, decât o singură scăpare. Ieşirea lor unică, dacă se găseşte grabnic, dacă se depistează înainte de a fi prea târziu, e debarcarea de la cârma partidelor furate a gangsterilor politici care le-au confiscat.