Piua!

In acută lipsă de idei, o bună parte din stînga occidentală ne plictiseşte rău, dîndu-se de ceasul morţii să-i convingă pe mai nehotărîţii ori mai naivii dintre noi că ne-am rezolva subit toate problemele dacă am sacrifica în fine vaca veşnicului „imperialism” american. In acest scop, ni se agită în faţa ochiilor variantele ei biblice urîte, din visul faraonului, înfierate, după cum nise spune, cu semnul văcarului texan, stăpînul închisorilor mobile ale CIA.

In timp ce pisălogul stîngii bate harnic apa în piuă, pe teren se lăţeşte imperial Absurdistanul - babanul covor oriental, ţesut cu migală din Iran pînă-n Liban, din Afganistan şi pînă dincolo de Pakistan. Noul covor zburător ar urma să concureze cu invenţiile drăceşti de care dispun, în nori, americanii şi israelienii. Spre a le face acestora în sîc, urmează să fie evacuat de pe carpeta minune Jaap de Hoop Scheffer, care a încetat să creadă în cele o mie şi una de poveşti de adormit infantilul occident şi a cărui alianţă nordatlantică îşi probează în fine utilitatea întrucît le face grea viaţa talibanilor. Odată evacuat olandezul zburător noua ediţie a covorului ar urma să-i transporte în veci pururi de la New York la Teheran pe un mereu politicos Kofi Annan, iar din Bruxelles, la Isfahan şi invers, pe la fel de corectul politician Solana. Maeştrii temenelelor la porţile fascismului islamic sunt numai buni să demonstreze în acest du-te vino diplomatic că facem totul, nu-i aşa, ca să nu-şi imagineze cineva că noi, în vestul cel sălbatic, am fi atît de necivilizaţi încît s-avem, cumva, intenţii belicoase. La urma urmei, tratăm, vezi bine, cu regimuri şi mişcări totalitare ce n-a văzut Parisul, de paşnice şi binevoitoare ce sunt ele.

Mai spre Balcani există şi o variantă carpatină a Absurdistanului. Ea pretinde să li se ia gîtul politic colaboratorilor ce şi-au spălat de mult păcatele. Estimp ierarhii turnători, ce şi-au trădat turma, vînzîndu-i speranţa ultimului refugiu spre care se îndreptau sufletele călcate în picioare de urgia comunistă, afirmă, în chip de scuză, după ce-au fost prinşi cu mîţa-n sac, că au fost şantajaţi. La fel se manifestă lumini intelectuale delatoare, potrivit cărora a turna nu înseamnă a trăda. Ca şi cum şantajul ar face infamia mai uşor de suportat. Culmea e însă, că ofiţerii lor de legătură şi propagandiştii gen Vadim, care au susţinut ideologic terorismul securist, precum şi demnitarii comunişti din apropiere de vîrful piramidei, mai sunt lăsaţi să guverneze sau să parlamenteze în continuare. Din umbră, sau pe faţă. Ideea e că, dacă n-am fost chiar „cu toţii” la fel de vinovaţi, Secu „săraca”, odată scăpată de „iudeo-boşevismul” KGBist, n-a arestat, n-a schingiuit, n-a maltratat. Pe Babu Ursu nu l-a omorît, n-a ajutat sistemul să-i ucidă în frig şi foame pe români, ci şi-a făcut, sub Ceauşescu, doar datoria patriotică. Ura!!! Ura!!! Ura!!!

In răstimp, spre est şi sud se întîmplă lucruri. Guvernul libanez, din care fac parte doi reprezentaţi ai Hizbolah, nu se rezumă să se lăfăie în postura de victimă eternă, avînd totuşi destul forţă ca să bată a nerăbdare din picioare, să dispară în fine agresorii israelieni din faţa coastei „suverane” a Ţării Cedrilor. Beirutul se joacă de-a v-aţi ascunselea şi cu Germania. Ba i se cere Berlinului să intervină grabnic, să oprească invazia micului Satana agresor şi apoi să-şi expedieze marina să-nlocuiască navele urîtului Sion, ba i se ordonă din Liban la loc comanda, condiţionîndu-i-se misiunea în fel şi chip. Să controleze coasta? Păi de ce? Pentru a depista arme, rachete şi varii maşini infernale, generos livrate de către Rusia Siriei sau Iranului, pentru ca regimurile din Damasc ori Teheran să aibă ce le furniza băieţilor cu ochii negri şi turban înşurubaţi în locaşurile lor de tragere rămase intacte încă în pivniţele din Liban? Ei na-ţi-o bună că ţi-am dres-o. Marina germană, să facă bine să bată apa mediteraneană în piuă. Să păzească, dacă vrea cu orice preţ, valurile care se sparg dincolo de o distanţă de 7 mile de ţărmul libanez, că de restul ne-om ocupa cu drag noi în Liban, Libanul „suveran” de cînd se ştie el. Sub ochii noştri întristaţi de "agresiunea sionistă" se vor perinda vesel ambarcaţiunile şiite, încărcate cu bunătăţi din mai toate bazarurile orientale, care oferă dulci Katiuşe, grenade şi rachete antitanc şi alte felurite mirodenii similare, numai bune să fie folosite la prepararea unui prînz gustos. Iar la desertul cu sarailii, rahat şi-alune ne-am desfăta fireşte şi cu bucatele tradiţionale pisate pe reţeta distrugerii totale a cruciaţilor (evrei) din Ţara Sfîntă.

In timp ce guvernul federal german impresiona din greu micile ecrane de pe mapamond, înfăţişîndu-se cum tremură de atîta impacienţă să obţină în fine lumina verde libaneză, ce stăruia să tot rămînă, pe galben, în blocadă, şeful serviciilor secrete germane se prefăcea la Beirut aşa cum îl învăţase meseria. Cum că el ar întreprinde o plimbare de sănătate, ni se spuse, la Berlin, turism doar, că e şi el om, şi abia aşteaptă să facă „leche vitrine”, să „lingă”, adică, vitrinele oraşului. În fapt, era secretul lui Polychinelle că discretul Uhrlau, cum se numeşte spionul şef al nemţilor, s-a dus să-i dea bineţe lui Nasrallah, tartorul Hizbolahstanului, ca să-l întrebe între patru ochi şi tot atîtea microfoane siriene, cîte mii de prizonieri are de gînd să ceară oare de la israelieni? Şi să se intereseze, dacă n-ar avea cumva bunăvoinţa, ca-n schimbul lor să scoată la iveală măcar cadavrele militarilor răpiţi cîndva de vii şi nesiliţi de nimeni, de care, în afară de familia lor şi cei ce le-au făgăduit cîndva, solemn, eliberarea, abia dacă mai dă semne să-şi amintească cineva.

Iti vine să strigi „piua”? Piua băieţi, piiiiiuuuaaaa? Şi mie. Te-ncearcă o senzaţie greţoasă a unui deja vu cu care parcă n-ai fi vrut să te mai vezi? Ei bine, nu suferi în singurătate. Atîta doar că pisălogul n-a obosit încă. Ai monşer bunătatea de-a arăta că mai dispui de oareşce răbdare, chiar dacă eşti convins că nu obţii în schimb decît răbdări prăjite.

Nu de alta dar, deşi e o misiune imposibilă în lipsa unui mandat ONU adecvat - hai să le mai dăm o şansă europenilor să-şi dovedească utilitatea în Liban. O şansă şi încă una şi tot aşa la infinit merită şi Iranul care sfidează Comunitatea Internaţională, îşi finisează bomba şi se pregăteşte să şteargă de pe hartă ţări membre ale ONU. In rest nu ne rămîne decît să "ne-mprietenim" mai strîns cu egipteni de alde Zawahiri, ce ne somează să ne convertim, cu omologii lui pakistanezi, marocani şi sudanezi şi cu alţi fraţi musulmani de pretutindeni, care detestă, ca buni patrioţi şi credincioşi ce sunt, infidela Americă imperialistă. Cît despre toţi ceilalţi arabi, cei moderaţi, cei nevictimizaţi peren în sinea lor, pe irakienii care n-au nicio plăcere de „şahizi” aruncînd copii în aer la Bagdad şi nici de fatwe cerînd martiri şi omucideri de occidentali şi de suniţi, şiiţi sau maroniţi – lor ce să le dorim? Ca şi palestinienilor sătui şi de corupţia socialistă a la Arafat, dar şi de evul mediu islamist, care se străduiesc brav, dar în van, de cînd cu Teheranul în Liban, să iasă la lumina democraţiei şi modernităţii, să le urăm ce oare de la înălţimea ameţitoare a acestui covor zburător? Aterizare lină în teroare? Poate, mai degrabă, globalizare uşoară. Şi noapte bună, dragi stewardese. Treziţi-ne vă rog cînd trecem de Absurdistan.