Politica de mase

Ideea alegerilor interne pentru stabilirea candidatului la prezidenţiale pare a câştiga tot mai mulţi adepţi. Dar nu la PNL, ci la PDL, partid al cărui preşedinte a făcut câteva declaraţii elocvente: “E o idee pe care o îmbrăţişez, să vedem cum s-ar putea pune în aplicare din punct de vedere tehnic, pentru că în aceste alegeri, normal al trebui să voteze cei 300.000 de membri ai noştri”.

El a evocat exemplul Franţei, acolo unde socialiştii în preajma prezidenţialelor au organizat un scrutin prealabil la care au participat nu doar militanţii PS, cu cotizaţa la zi, ci oricine ar fi dorit, cu condiţia să semneze o declaraţie prin care asumă valorile stângii.

Din punct de vedere tehnic, exemplul UMP ar fi fost însă mult mai potrivit. Căci dreapta franceză a organizat la rândul ei un scrutin mai larg, adresat tuturor militanţilor cu acte în regulă, pentru alegerea preşedintelui partidului. Scrutinul la care au participat membrii UMP cu cotizaţia la zi s-a încheiat, aşa cum ştim, cu un rezultat contestat şi cu acuzaţii de fraudă, dar, lâsând la o parte finalul nefericit, modelul acesta cu participare mai restrânsă ar putea fi avut în vedere.

Se poate constata, de asemenea, tendinţa mai generală de a antrena cât mai mulţi militanţi ai partidelor în marile decizii şi marile dezbateri naţionale. La alegerile preliminare organizate de PS în vederea prezidenţialelor, au participat milioane de persoane, iar la alegerea preşedintelui UMP, câteva sute de mii. În ambele cazuri au avut loc ample campanii electorale care au permis candidaţilor să întâlnească cât mai mulţi militanţi posibili. Vechile congrese organizate în săli cu prezidii şi ordine de zi strategic alcătuite, cu o succesiune negociată a vorbitorilor, par nu numai desuete, dar profund nedemocratice.

Tendinţa aceasta nu ţine pur şi simplu de o “modă” americană, cum s-ar putea crede, ci de nevoia de a soluţiona conflicte şi rivalităţi, care, prin vechile tehnici politice, nu mai pot fi abordate satisfăcător. Astăzi, lupta se dă pe terenul legitimităţii, care izvorăşte invariabil din susţinerea democratică. Unii posibili candidaţi sugerează că ei ar avea o pregătire mai relevantă decât alţii, dar inteligenţa, cultura şi alte abilităţi politice, par astăzi cel mult condiţii preliminare. Politica de partid tinde să devină o politică de mase.

În România, subiectul prinde contur şi este posibil ca în anii următori să asistăm şi aici la revoluţionarea modului în care sunt luate deciziile majore.

Situaţia PDL ne-a arătat foarte limpede că ideea antrenării tuturor militanţilor a prins contur abia când ea a părut singura cale de a ieşi din impas. PDL care nu are candidaţi, sau care are câţiva pretendenţi cu susţinere fragilă, pare constrâns să lărgească cadrul democratic. Riscul de a propune printr-un congres organizat după vechiul model un candidat pe care să nu îl voteze nici simpatizanţii partidului, este foarte mare. Problema nu este doar de a decide între cei câţiva politicieni care şi-au manifestat ambiţia de a participa la alegerile prezidenţiale, ci poate mai ales de a găsi candidaţi noi. Alegerile primare americane se vădesc viabile poate în primul rând pentru că aduc la lumină oameni necunoscuţi, pentru că au darul de a pune în valoare noi energii până atunci ignorate.

Dar mai înainte de a numi un candidat la prezidenţiale, PDL are nevoie de un preşedinte pe care l-ar putea alege în acelaşi fel la capătul unei campanii electorale desfăşurate în toate organizaţiile din ţară.. Faptul că unii se gândesc la întoarcerea lui Traian Băsescu arată cât de epuizat este acest partid şi câtă nevoie ar avea de o reformă a procedeelor sale interne.