Politica lingvistică a Preşedintelui

Insistenţa cu care preşedintele Traian Băsescu spune „români“, în loc de „alegători“, „cetăţeni“, „concetăţeni“, „societate“, „naţiune“, „opinie publică“, după context, nu a rămas neobservată. Mulţi dintre liderii PDL (Emil Boc, Roberta Anastase, Anca Boagiu şi alţii) au urmat exemplul preşedintelui, într-o evidentă tentativă de impunere a unui uz.

Efortul preşedintelui şi al PDL este însă ambiguu. Şi o să încerc să arăt de ce.

În primul rînd, am remarcat că destule persoane sînt nemulţumite de acest mod de adresare. Şi nu mă refer la minoritari, care sînt poate mai timizi şi care nu ar vrea să pară hipersensibili, ci la etnici români, care văd în această adresare ceva menit să excludă, mai curînd decît să includă. Spunînd „români“ îi excluzi pe cei care nu sînt, din punct de vedere etnic, români.

Totuşi există puternice contraargumente. Preşedintele poate invoca faptul că utilizează termenul în sensul său civic. Toţi cetăţenii români, ar putea să fie numiţi, pe scurt, români. Şi prin urmare termenul „români“ nu ar fi de natură să excludă pe cineva, ci, dimpotrivă, ar avea o valoare inclusivă, integratoare.

Ca să vedem dacă lucrurile stau cu adevărat aşa, ar trebui mai întîi să vedem de unde se trage acest fel de a vorbi. Or, nu trebuie să căutăm prea mult: modelul este unul prestigios, este modelul francez.

Referindu-se la ei înşişi, cetăţenii francezi spun „les français“ în toate contextele, cu un înţeles în mod evident inclusiv. Algerienii, marocanii, senegalezii, est-europenii naturalizaţi în Franţa, se recunosc spontan în acest „les français“, şi se consideră vizaţi.

Este adevărat că violenţele din suburbiile Parisului din anii din urmă au pus în evidenţă că s-a creat totuşi un hiatus între les francais şi cei care, deşi sînt cetăţeni francezi, nu se mai identifică cu adevărat cu naţiunea franceză. Este însă o criză de dată recentă şi este cert că, istoric vorbind, „les français“ este un termen integrator.

Toţi emigranţii sosiţi la Paris din a doua jumătate a secolului al XIX-lea pînă la începutul secolului următor (şi chiar mai tîrziu) din Rusia, Polonia, România şamd sau chiar din ţările Vestului european, au devenit în scurtă vreme francezi.

Muzicieni, dansatori, creatori de balet, artişti plastici, cineaşti, scriitori, de la Brâncuşi la Chagall sau Picasso, de la Chopin la Enescu, de la S. Becket la E. Ionesco, au devenit francezi.

Parisul, cel puţin, a fost în epoca sa de aur un loc prin excelenţă cosmopolit, care a reuşit să imprime cuvîntului francez un sens cu adevărat integrator.

Marie France Ionesco, fiica scriitorului Eugen Ionescu, afirmă că tatăl ei este francez şi respinge indignată trimiterile la originea sa românească. Românii şi francezii şi-l revendică pe Ionesco, polonezii şi francezii pe Chopin, ceea ce arată forţa integratoare a Franţei.

Limba franceză conţine în chiar straturile sale istorice sensul acesta de integrare a tuturor, indiferent de originea lor etnică. Dar, din nefericire, cuvîntul „români“ nu are aceeaşi istorie integratoare. Iar acest lucru nu poate fi schimbat peste noapte.

Limba română, prin propra ei istorie (legată intim de istoria politică), dar şi prin propria ei actualitate, utilizează acest cuvînt de români cu sensuri mai curînd de excludere.

Cît priveşte trecutul este limpede. Naţiunea română nu a avut niciodată o epocă suficient de îndelungată de prosperitate şi siguranţă, în aşa fel încît cuvîntul român să devină mai larg şi mai generos. Savanţi şi intelectuali evrei cu merite excepţionale cît priveşte chiar filologia şi etnografia română (Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Tiktin) nu doar că nu a fost recunoscuţi ca fiind români, dar au fost nevoiţi să se expatrieze.

Iar dacă ne gîndim la disputa recentă dintre ortodocşi şi greco-catolici ne dăm seama că acest cuvînt operează pe mai departe prin excludere. Greco-catolicii nu sînt pe deplin „români“.

Spuneam aşadar că operaţia de politică lingvistică a preşedintelui Traian Băsescu este ambiguă. El se va apăra vehement arătînd că vizează sensul civic integrator, după model francez, dar limba îşi are viaţa ei proprie.

Limba nu este o birocraţie, nu îi poţi dicta limbii, ea este un organism viu cu memoria ei particulară. Deocamdată cuvîntul acesta („români“) repetat apăsat şi cu vădită ostentaţie crează destule nelinişti.

În plus, nu este deloc sigur că preşedintele – în ambiguitatea formulărilor – nu mizează de fapt pe aceste nelinişti subtile, subterane şi nedemonstrabile.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu