Politica păcii şi politica intereselor

"În lumea arabă începe o nouă eră", anunţa recent agenţia de presă germană DPA, recunoscută de altfel pentru atitudinile obişnuit rezervate. Anunţul este motivat de prezenţa unor înalţi demnitari la Tripoli şi la Damasc, astfel încât două personaje care întrupau până nu de mult forţele răului, devin gazde pentru Nicolas Sarkozy şi Condoleezza Rice.

Ere noi cu eroi vechi

"Erele noi" sunt des invocate în lumea arabă, deseori în pripă. Cea mai mare parte a zonei continuă să fie măcinată de conflicte şi duşmănii vechi, de teroare, de sărăcie şi politicieni autoritari. Tocmai guvernele din Tripoli şi Damasc sunt confruntate cu bilanţuri alarmante la capitolul drepturile omului.

Există însă şi părţi bune: Libia a renunţat la armele de distrugere în masă, a acordat compensaţii victimelor atentatelor teroriste puse la cale de cetăţeni libieni, le-a eliberat pe asistentele bulgăroaice şi a intervenit de multe ori cu succes pentru eliberarea unor ostateci.

Siria vrea să îşi normalizeze relaţiile cu Libanul şi pare a lua în considerare la modul serios o eventuală pace cu Israelul, dacă primeşte înapoi înălţimile Golan.

Occidentul aplică aici o strategie bună, renunţând la izolarea guvernelor, şi preferând o politică reală sănătoasă, adică un dialog politic cu o ofertă de colaborare economică.

Germania susţine strategia occidentului

Un început pe care şi Germania - în ciuda unor reticenţe iniţiale manifestate de Cancelaria Federală - îl salută şi aplică, mai ales prin ministrul de externe Frank Walter Steinmeier.

Strategia actuală este singura realistă, chiar dacă, regimurile autoritare de la Damasc şi Tripoli vor rămâne la putere, împiedicând practic des stipulata democratizare a zonei.

Ambele ţări sunt însă interesante pentru Europa: colaborarea cu Libia este indicată nu doar pentru combaterea imigraţiei ilegale din Africa. Libia deţine importante rezerve de petrol. Occidentul speră ca Tripoli să respingă în continuare prezenţa extremiştilor pe teritoriul ţării, extremişti toleraţi de state precum Jemen sau Algeria.

În cazul Siriei, este evident că Sarkozy îşi urmăreşte ambiţiosul proiect pentru formarea Uniunii Statelor Riverane Mării Mediterane. În cazul unui succes, nu doar Orientul Apropiat ar avea de câştigat, ci întreaga Europă.

Şi totuşi, iluziile nu trebuie să acopere realitatea. Assad este un bun tactician şi nu a renunţat la legăturile cu Teheranul sau miliţiile libaneze Hezzbolah. Gaddafi a reuşit mai mereu să surprindă cu schimbări radicale de poziţie.

Este greu de crezut că aşteptata pace siriano-israeliană va avea sorţi de izbândă în viitorul apropiat. Poate noi administraţii la Washington şi la Ierusalim vor schimba şi situaţia din Orientul Apropiat.