Pornire cu stâng, drept, stângul

Vineri, cu ocazia aniversării victoriei asupra Germaniei naziste, Rusia şi-a oferit pentru prima dată de la prăbuşirea URSS încoace luxul unei parade militare în Piaţa Roşie care a prezentat lumii, ca în vremurile bune, tancuri, avioane şi rachete.

La orizont se profilează însă noi conflicte, care mai de care mai îngrijorătoare din punctul de vedere al cancelariilor occidentale.

Drept este, că nimic nu pare mai legitim decât o grandioasă defilare de tancuri şi rachete întru celebrarea înfrângerii, de către armata roşie, a căpcăunilor nazişti în cel mai sângeros conflict global al omenirii. În încleştarea cu inumanitatea hitleristă şi maşinăria de război nazistă, Rusia a pierdut 20 de milioane de oameni.

Probleme ridică în schimb momentul şi contextul, în care a avut loc demonstraţia de forţă a Rusiei lui Putin, prima de când liderul de facto al ţării a devenit premier, lăsând preşedinţia pe seama unui oarecare Dmitri Medvedev, alesul său deposedat de orice urmă de veritabilă putere.

La Moscova, Medvedev şi-a demarat cariera prezidenţială cu stângul. El nu s-a grăbit doar să-l învestească pe fostul kaghebist Putin la cârma guvernului ci şi să afişeze continuitatea cursului politic ultra-belicos imprimat Moscovei de către fostul preşedinte. Cu preţul amplificării tot mai accelerate a tensiunilor cu occidentul şi mai ales cu foştii sateliţi sovietici, supuşi unei politici de permanent şantaj şi de făţişă intimidare, ex-spionul din Dresda s-a folosit de bogăţia de resurse a Rusiei spre a întoarce roata istoriei. Putin a practicat obsesiv datul cu tifla democraţiilor apusene, extinderea influenţei asupra marginilor fostului imperiu comunist şi frânarea democratizării statului rus demarată în anii 90 de Boris Elţin.

Proaspăt învestit ca lider nominal al Kremlinului, Medvedev a avertizat şi el, în primul său discurs prezidenţial, împotriva unor „ambiţii iresponsabile”.

Străvezia aluzie nu vizează fireşte voinţa Moscovei de a pune capăt drumului spre libertate al Georgiei, prin intermediul unor entităţi separatiste de felul Abhaziei şi al ameninţărilor militare brutale, ci aşa-zisul „intervenţionism” american, în speţă operaţiunile Statelor Unite împotriva unor tiranii şi tirani de felul lui Saddam Hussein.

A face asemenea aluzii în contextul sărbătoririi victoriei asupra celui de-al treilea Reich înseamnă a reitera indirect iresponsabila comparaţie făcută în 2007, de Putin, între administraţia americană şi guvernul nazist.

Cinismul unor astfel de luări de poziţie e cu atât mai grav, cu cât ele aparţin liderilor unui regim pe cât de agresiv în afară, pe atât de autoritar în interior. Un regim care, ca orice sistem totalitar, a îngenuncheat justiţia rusă, a sugrumat libertatea presei şi le-a răpit cetăţenilor dreptul de a-şi alege liber şi în cunoştinţă de cauză conducătorii.

In 1945, armata roşie s-a aflat de partea bună a istoriei. Nu e însă clar deloc unde se vor afla în viitor Rusia şi forţele ei armate, dacă la Kremlin nu se va produce grabnic o schimbare majoră.