Practica penală și toleranța postmodernă

Arătam deunăzi că tendința post-modernă de a îndulci sistemul penal și de a-l transforma într-o școală de reinserție socială produce o serie întreagă de anomalii (”Breivik și cărțile scrise în închisoare”). În România ultimilor ani, am asistat însă nu doar la avansul toleranței, ci și la o tendință opusă. Un exemplu semnificativ este proiectul inițiat de Monica Macovei și Sever Voinescu - adoptat în legislatura anterioară - de eliminare a prescripției în caz de omucidere. A fost o revenire la principiul retributiv, adică la justiția făcută de dragul justiției și nu pentru o pretinsă utilitate socială. Cele două tendințe s-au combătut una pe alta, ducând adesea la o mulțime de bâlbâieli legislative. Destule texte din noile Coduri juridice, guvernate copios de perspectiva liberal-utilitară, au fost între timp infirmate de pe poziții mai conservatoare.

Miercuri, Curtea Constituțională a mai invalidat o măsură liberală, eliminând un articol care permitea procurorului să înceteze urmărirea penală dacă ”nu există un interes public în urmărirea acesteia”. (Art. 318 din Codul de procedură penală). Nu intrăm în detalii. Este cert însă că textul legii era inspirat de ideea că justiția nu trebuie să pedepsească, ci să îndrepte fără să provoace o nouă suferință. Sau cum spunea filosoful american Richard Rorty, scopul oricărei acțiuni și al oricărei politici ar trebui să fie eliminarea cruzimii. Perspectiva aceasta este seducătoare, neîndoielnic, dar ea riscă să sfârșească în utopie.

În cazul legii românești, procurorul avea putința să stopeze procedura penală dacă fapta ar atrage o pedeapsă de cel mult 7 ani de închisoare și dacă inculpatul ar fi o persoană onorabilă. Trebuie să recunoaștem că o candoare mai mare nu se putea imagina. Totuși, admitem că un asemenea text ar putea fi aplicat dacă procurorii ar fi niște înțelepți de talia regelui Solomon. Sau, cu alte cuvinte, dacă procurorii (și chiar judecătorii) ar fi oameni de discernământ prea puțin preocupați de litera legii, ci de o justiție mai înaltă și mai greu de codificat.

Dar, revenind cu picioarele pe pământ, să admitem că un asemenea text de lege ar prilejui cele mai nedrepte favoritisme, creând o clasă de privilegiați care pentru o ucidere din culpă ar fi răsplătiți cu câteva ședințe de consiliere, în timp ce alții ar sta ani de zile în pușcărie pentru un furt oarecare.

E bine că judecătorii Curții au fost mai puțin sensibili la postmodernismul generos al Codurilor și că au revenit la o judecată de bun simț. Va fi foarte interesant cum va motiva Curtea această decizie, deși nu a dat până acum prea multe dovezi de inteligență teoretică. Argumentația contează însă foarte mult, căci ea poate fi temei pentru o întreagă practica juridică ulterioară.

În orice caz, Curtea Constituțională a invalidat până acum foarte multe articole din noile Coduri juridice care fuseseră prezentate de inițiatori ca expresie a ”modernizării” și ”europenizării” practicii penale din România. Așa se întâmplă când Europa e confundată abuziv cu o singură ideologie.