Preşedintele, ars în efigie

Uciderea în efigie e ceva nou în România recentă. Preşedintele Emil Constantinescu, deşi calomniat în atâtea chipuri, n-a fost niciodată obiectul unor contestaţii colective atât de brutale, iar preşedintele Ion Iliescu, ţintă predilectă a manifestaţiilor anticomuniste din anii 90, a fost caricaturizat şi insultat, dar niciodată n-a fost supus unei asemenea execuţii simbolice.

În apropierea Palatului Cotroceni, pe un spaţiu viran însă scos de ani de zile din circuitul vieţii urbane, pensionarii din armată au dat foc portretului preşedintelui, laolaltă cu o caschetă albă de marinar.

De la căderea lui Ceauşescu, procedeul clasic al uciderii în efigie nu a mai fost pus în scenă niciodată în cursul protestelor sociale din România. Oricât de fierbinte ar fi devenit o adunare de protest, se simţea probabil de fiecare dată nevoia unei diferenţe faţă de polul absolut al dispreţului şi urii publice, care rămăsese Ceauşescu.

Este în primul rând o problemă de limbaj şi de comunicare politică, dar care reflectă raporturi sociale precise, în ciuda faptului că nu sunt exprimate prin instituţii.

În 3 mai 1791 la Paris, Papa Pius al VI-lea era ars în efigie ca expresie a unei contestaţii radicale cît priveşte raporturile tradiţionale de autoritate. Prin analogie, se poate spune că redescoperirea acestui limbaj arată cît de mult s-a degradat în anii din urmă relaţia dintre guvernaţi şi guvernanţi, cu consecinţe care nu pot fi încă evaluate.

Manifestanţii de acum nu se mai mulţumesc să rostească sloganuri spirituale sau să intoneze cântece ca „golanii” din Piaţa Universităţii, ci proferează insulte apăsătoare, atentând la „integritatea corporală” a celui care întrupează autoritatea publică.

Este adevărat că manifestanţii de azi sunt diferiţi de aceia de ieri ca situare socială şi motivaţie politică: ieri anticomunişti şi prooccidentali, studenţi şi intelectuali sau marginali sensibili, astăzi militari pensionaţi în urma reformelor impuse de NATO.

Dar există indicii că şi personalitatea distinctă a preşedintelui a contribuit la această evoluţie a lucrurilor. „Autenticitatea” sa bine cunoscută este de natură să provoace adoraţia „poporului”, care se înghesuie să-i strângă mâna sau măcar să-l atingă în momentele de relaţie fericită, dar, totodată, e capabilă să stârnească o mânie neobişnuită în momentele de dezacord şi dispute.

Dacă urmăm sugestia lui Ernst Kantorowitz, care face distincţia dintre „cele două corpuri ale Regelui”, observăm că un preşedinte care împrumută cât mai mult reţinerea şi tonul impersonal al funcţiei publice nu provoacă reacţii atât de virulente ca unul care vine în funcţia publică cu întreaga sa corporalitate vie, cu temperamentul său, idiosincraziile şi reacţiile sale marcat personale. În acest al doilea caz, contestaţia riscă într-o mai mare măsură să vireze brusc de la „corpul politic” al preşedintelui către „corpul natural”, în acte de ucidere simbolică.

Ironia este că Preşedintele a pierdut tocmai pe terenul pe care a mizat cel mai mult, şi anume pe acela al autorităţii de stat.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu