Preşedintele bate la uşi deschise

Recent, preşedintele în exerciţiu s-a pronunţat pentru conservarea regimului actual, căci, în opinia sa, poporul nu ar accepta alegerea unui preşedinte prin „sforării” în Parlament.

Argumentul e slab. Un preşedinte trebuie să fie judecat nu atât prin modul alegerii sale, cât prin faptele lui şi prin modul în care îşi îndeplineşte mandatul. Or, alegerea preşedintelui de republică prin vot direct nu reprezintă deloc o garanţie pentru calitatea conduitei sale.

Ion Iliescu, un înalt demnitat al PCR, vag marginalizat către finele perioadei Ceauşescu, a fost ales în 1990 prin vot popular, ceea ce nu l-a împiedicat să cheme minerii pentru a zdrobi opoziţia democratică. Ba, dimpotrivă, ceea ce l-a întărit pe fostul preşedinte Iliescu a fost tocmai legitimitatea obţinută prin votul popular. Numai un asemenea politician care ştie că se bucură de susţinerea majorităţii poate recurge la măsuri violente, fie ele şi camuflate în intervenţii de tipul celor organizate în 28 ianuarie 1990 şi mai ales în 14 şi 15 iunie 1990.

Un alt exemplu elocvent este cel al preşedintelui Siriei, Bashar al-Assad, care a refuzat să demisioneze, organizând reprimarea opozanţilor, tocmai pentru că a păstrat susţinerea unei părţi importante a populaţiei siriene. În 2000, el fusese ales preşedinte cu 97,2% din voturile populare, iar în 2007 a fost reales în absenţa altui candidat cu 97,6% din voturi.

Întrebarea care urmează inevitabil este ce a făcut preşedintele Traian Băsescu cu puterea care i-a fost conferită? Este el un model de preşedinte care ar trebui perpetuat? Este inutil să reluăm criticile care au fost formulate cu asiduitate şi care au vizat interpretarea abuzivă a Constituţiei şi concentrarea întregii puteri executive în mâinile sale.

Dar conduita preşedintelui Băsescu este legată intim de modul alegerii, căci el s-a prezentat mereu ca adversar al Parlamentului şi ca un „comisar” al poporului în lupta cu o clasă politică „coruptă”. În perioada primului său mandat, el pleda insistent pentru „întoarcerea la popor” ca formă de reînnoire a susţinerii populare. Pe scurt, preşedintele a invocat insitent votul direct ca sursă principală a acţiunilor şi intenţiilor sale.

Pe fondul unei culturi democratice firave şi a unui sistem politic în care puterile nu sunt cu adevărat separate, un preşedinte ales prin vot direct tinde să devină un preşedinte abuziv. Sistemul american este cu totul diferit şi nu poate fi un contra-exemplu. În primul rând pentru că executivul şi legislativul sunt complet separate, limitându-se reciproc, şi, în al doilea rând, pentru că preşedintele SUA este ales, de fapt, printr-un complicat sistem de vot indirect.

Or, în sistemul constituţional românesc, preşedintele se poate transforma uşor în şef informal atât al majorităţii parlamentare cât şi al Guvernului. El poate concentra în mâinile sale atât puterea executivă cât şi pe cea legislativă. Mandatele lui Ion Iliescu şi Traian Băsescu ilustrează foarte bine aceste derapaje ale democraţiei. Aşadar nu sistemul prezidenţial de tip american ar reprezenta vreun risc pentru democraţie, ci un sistem confuz în care puterile în stat ajung indistincte.

În consecinţă, votul popular nu garantează nimic cu privire la conduita celui ales, dar îi oferă acestuia o foarte mare putere, care, în anumite condiţii, poate deveni abuzivă. În schimb, alegerea unui preşedinte în Parlament îi diminuează preşedintelui puterea, îi limitează strict prerogativele, împiedicându-l să abuzeze. Un preşedinte ales în Parlament, fie şi prin „sforării”, nu se simte îndemnat să facă apel la susţinerea populară pentru a-şi doborî opozanţii, căci nu are o relaţie directă cu poporul, pe care nu a avut nevoie să-l linguşească şi să-l manipuleze, asmuţindu-l împotriva celor care nu îi sunt pe plac.

Este un exemplu de şcoală modul în care preşedintele Băsescu, în perioada primului său mandat, a organizat un referendum chemând poporul să-i „pedepsească” pe parlamentari prin desfiinţarea Senatului şi reducerea numărului lor la 300. „De ce le e frică, nu scapă!”, scria pe afişele electorale ale preşedintelui, care instrumentau abil propriile resentimente împotriva celor care îl suspendaseră.

În sfârşit, ar trebui să lămurim ce ar putea însemna „sforăriile” parlamentare. Cuvântul însuşi, cu sensurile sale peiorative, exprimă o concepţie anti-democratică şi anti-parlamentară, căci „sforăriile” nu sunt altceva decât negocierile desfăşurate între grupurile politice, menite să conducă la o soluţie majoritară. „Sforăriile” de care vorbeşte preşedintele în exerciţiu reprezintă esenţa însăşi a vieţii parlamentare, care constă în negocierea permanentă a puterii şi în echilibrarea raporturilor de forţe. În ciuda a ceea ce crede preşedintele, „sforăriile” reprezintă ceva pozitiv. Răstălmăcirea aceasta a vieţii parlamentare este însă simptomatică pentru un preşedinte ales prin vot popular direct şi care manifestă o slabă concepţie asupra democraţiei.

În cadrul lucrărilor Constituantei din 1990, liberalii şi ţărăniştii care apucaseră perioada monarhiei constituţionale - şi care aduceau cu sine o înţelegere politică mult superioară FSN-ului -, au propus o republică parlamentară, cu un preşedinte ales indirect, un fel de monarh constituţional, tocmai pentru că întrevăzuseră riscurile. Membrii comisiei constituţionale asistaseră la contra-manifestaţiile din 28 ianuarie 1990 şi la prima sosire rău prevestitoare a minerilor, fuseseră contrariaţi de înfruntările de stradă din martie de la Târgu Mureş şi, nu în ultimul rând, au fost martori la devalizarea propriilor sedii şi la prigoana declanşată împotriva lor în 14 iunie. Pentru ei era clar ce direcţie avea să urmeze democraţia românească şi nu s-au înşelat deloc.

Ceea ce este cu totul nou, paradoxal şi continuă să producă confuzii, este faptul că ultimul preşedinte, spre deosebire de primul, a luat toate puterile în mâinile sale sub steagul reformei pro-europene şi pro-occidentale. Este confuzia abilă care i-a asigurat succesul şi supravieţuirea, după toate zguduirile politice prin care a trecut. Este însă momentul ca politica românească să înţeleagă că o viaţă politică occidentală constă, nu în ultimul rând, şi în formele sale.

Cu toate acestea, nu preşedintele Băsescu are astăzi un cuvânt de spus, ci liderii USL şi cu precădere preşedintele Senatului, Crin Antonescu, care ar putea deveni, după cum a anunţat premierul Victor Ponta, preşedinte al comisiei constituţionale. Or, liderul PNL a părut să opteze pentru conservarea actualui sistem semi-prezidenţial. Din păcate, preşedintele Băsescu bate la uşi deschise.