Preţul dureros al crizei morale - lipsa de lichidităţi

Goana după bani, după această non valoare tot mai agresivă ridicată la rang de valoare supremă de puzderia de anonimi ai omenirii moderne, de acei "oameni fără însuşiri", tot mai mulţi şi tot mai fără însuşiri, a stat la baza adîncirii crizei noastre morale.

Valorile cu statut ontologic precum iubirea, binele în general şi binele comun în particular, prietenia, rudenia de sînge ori rudenia prin alianţă, caracterul – altfel spus meseria de a fi om –, în fine, toate aceste valori cu statut ontologic au fost de-a lungul ultimelor decenii mai întîi grav deteriorate, pentru ca încet dar sigur ele să fie nu decapitate, ci insidios retrogradate, sub imperativul suprem al ridicării la rang de valoare a celei mai durabile non valori din istoria omenirii: banii.

Banii şi tot ceea ce se poate face cu ei: adică nimic în ordinea împlinirii fiinţei umane, dar foarte multe în sprijinul degradării omului, al construirii unei lumi, lumea aceasta, în care se vînd şi se cumpără iluzii.

Singurul efect dureros al crizei morale, criză pe care omenirea modernă nu a problematizat-o pentru simplul fapt că nu a avut conştiinţa ei, devine astfel lipsa banilor.

Explicit, această non valoare (banii), care pînă mai ieri ne guverna viaţa şi chiar şi moartea, s-a prăbuşit brusc de pe soclul pe care noi o ridicaserăm cu atîta entuziasm şi inconştienţă. Iar problema pe care şi-o pun acum zeii politicii, zeii finanţelor ori zeii teoriei economice şi politice ( mă refer aici la zeii lumii mondiale dar şi la zeii mai mici, la zeii noştri autohtoni) este cum să repună pe soclu aceeaşi lume guvernată de bani, care a fost zdruncintă din temelii de criza financiară, pe care tot ei au generat-o.

Aşadar problema-problemelor, aceea care frămîntă minţile cele mai luminate ale lumii de vreo doi ani se reduce la întrebarea: "Cum să facem, adică prin ce mijloace, prin ce politici fiscale şi economice să fim iarăşi ce-am fost, ba mai mult decît atît?". Ce e mai grav e că cei mulţi aşteaptă cu sufletul la gură răspunsul la această întrebare, ca singura care se impune, pe viaţă şi pe moarte.

Or, după părerea mea, întrebarea care se revendică legitim tocmai din degradarea umană la care am ajuns şi la care minţile luminate ar trebui să caute răspunsul este: "Cum a fost posibil să se ajungă aici?".

Cum a fost posibil ca în plină prosperitate economică lumea, adică non valoarea numită "bani", să se prăbuşească brusc şi agresiv, cum de puţine ori s-a întîmplat în istoria omenirii?

Să nu credeţi cumva că aş fi mai catolic decît Papa şi că imaginez o lume de asceţi şi de pustnici în care să renunţăm la bani şi să ne hrănim cu rădăcini şi cu scoarţă de copac. Nu imaginez o lume din care să lipsească femeile îmbrăcate frumos, casele însufleţite deci frumoase, parcurile îngrijite, copiii jucîndu-se cu trenuleţele şi păpuşile lor, utilităţile lumii moderne.

Nu banii sînt pricina, ci excesul, goana după bani.

Isus a dărîmat templul – El care a fost primul om orbit de furie cerească din istoria Creştinismului – nu la vederea banilor în lăcaşul sfînt, ci la răspunsul pe care şi l-a dat, pe care îl ştia de fapt, anume că preoţii abdicaseră de la cele ale fiinţei şi, prin tîrguiala din templu, ridicaseră banii, această non valoare istorică, la rang de valoare supremă.

Eu cred că soluţia de fond la criza financiară actuală nu poate veni decît din răspunsul la criza morală care ne guvernează pe unii de mai multe decenii, pe alţii de secole.

Iar în ce ne priveşte, răspunsul l-aş formula astfel, ca o parafrază la Marin Sorescu: "Poporul român (ca popor, nu ca populaţie, cum se exprima repetat în ultimii săi ani de viaţă Octavian Paler, ori ca neam, cum cred eu că sîntem de fapt) nu a existat. A existat doar o ţară în care fandoseala şi durerea, bucuria şi întristarea, tăcerea şi strigătul, cîrcoteala şi cuvîntul asumat, isteria şi cumpătarea au trăit de secole într-o simbioză stranie, într-o armonie suspectă.

Şi pentru că tot amalgamul acesta, omenesc dar nu uman, trebuia să poarte un nume, un singur nume, extraordinarul domn Caragiale l-a numit O scrisoare pierdută ".

Autor: George Arun
Redactor: Medana Weident