Preţul unei ţări

Ştim mai nou cât costă o ţară. Preşedintele Rusiei, Putin, fostul kaghebist din Dresda i-a plătit preţul în gaze şi în bani peşin. În schimb a primit pe tavă Ucraina de la fostul său tovarăş comunist, Ianukovici, care şi-a întemniţat adversara, pe Iulia Timoşenko, pasămite pentru încheierea unui contract oneros de livrări de gaze cu Rusia.

Cercul s-ar închide aici dacă n-ar fi China şi ofertele mult ademenitoare făcute de Beijing guvernanţilor români. Şi dacă n-ar fi Europa. Care, într-un târziu, dă semne a se dumiri că la marginile ei de răsărit se întâmplă chestii cam sinistre. Ele au loc şi pentru că, în plină criză, vestul s-a bazat excesiv pe superioritatea valorilor şi puterii sale soft, aplicând o politică a struţului în virtutea căreia a preferat să nu acorde prea multă atenţie oligarhiei securiste de la Kiev şi Moscova. Şi de la Bucureşti.

Unde, în marţea neagră şi în săptămâna următoare s-a manifestat plenar ticăloşia unor politicieni de vârf care au legalizat pe şest corupţia şi furtul la nivel înalt. Apoi, la îngrijorarea generală iscată de acest tip de banditism de stat, au reacţionat cu o sfruntare demnă de foştii securişti, sfidându-şi criticii ostentativ.

Îşi exprimase Viviane Reding, Comisar European pentru Justiţie „preocuparea” intensă în legătură cu regresul combaterii corupţiei în România, în ecou la marţea neagră? I-a replicat tăios şi ei, şi ambasadorilor şi socialiştilor europeni şi tuturor celor alarmaţi de soarta democraţiei româneşti Valeriu Zgonea, care a declarat că „nu ne aplecăm după cum bate vântul”. Iar Victor Ponta a plusat: "SUA să nu mai atragă atenţia, nici Moscova n-o face".

Afirmaţiile lor ar trebui să aprindă toate becurile roşii, la Bucureşti şi în cancelariile occidentale. Şeful Camerei Deputaţilor a clamat o presupusă „verticalitate” a parlamentarilor, invocând, cu extraordinar cinism chiar şi pentru o clasă politică nu tocmai ruşinoasă, „revoluţia din 1989”, ca să justifice stăruinţa adoptării unei reglementări ca legea amnistiei, dedicate în mod vădit eliberării marilor corupţi.

Nenorocirea nu se opreşte aici. Tentativele repetate ale unor politicieni români de a vida de miez şi sens statul de drept se asociază afişării trufaşe, de către demnitari USL, nu doar a dispreţului faţă de aliaţi şi de reformele solicitate în vest, ci şi unor opţiuni ideologice de un populism şi extremism abia disimulat.

E notoriu că încălecarea justiţiei şi sugrumarea libertăţii presei precum şi antisemitismul, şovinismul şi rasismul însoţesc invariabil tentativele de îngropare a democraţiei şi statului de drept. Toate acestea s-au semnalat recent, în repetate rânduri, la Bucureşti. Unde asaltul asupra ziariştilor independenţi s-a dat, în acelaşi parlament şi în aceiaşi zi neagră de marţi, prin re-criminalizarea calomniei. Ceea ce n-a alertat prea rău televiziunile. Din care prea multe, departe de a se arăta capabile să demaşte atentatul antidemocratic, îi susţin pe atentatori.

Nici diplomaţilor americani, nici publicaţiilor europene nu le-au scăpat manifestările antisemite care au înveninat tot mai intens viaţa publică în România. Ele au culminat cu difuzarea unui colind furibund antievreiesc la televiziunea publică şi mai ales cu insistenţa premierului Ponta de a-l desemna pe fostul vicepreşedinte al PRM, Bolcaş, ca judecător al Curţii Constituţionale.

Un lung şir de alte provocări antisemite le-a precedat, alimentând, după accesul la putere al USL, impresia că incidentele cu pricina nu sunt întâmplătoare, ci elemente de sistem. Că se încearcă, prin manevre diversioniste, să se distragă atenţia de la transformarea României într-un stat mafiot. Şi că, totodată, se achită o notă de plată electorală, satisfăcându-se cele mai gregare instincte ale gloatei, care, prin intermediul propagandei de la televiziunile mogulilor, e pregătită să accepte o eventuală schimbare a orientării şi sistemului de alianţe ale României.

Toate acestea agravează net situaţia. O exacerbează şi tupeul apăsat cu care, în cazul Bolcaş, s-a arătat „intransigent” şi „principial” tocmai premierul plagiator, cel prins frecvent cu raţa-n gură şi silit să bată în retragere.

Neconvingătoare sunt şi pertractările lui Crin Antonescu. Aflat, înaintea alegerilor din 2014, în febrilă căutare de voturi la centrul şi dreapta spectrului politic, o zonă care nu vrea să vadă România în barca Rusiei, ori la cheremul oligarhiei şi a Chinei comuniste, liderul PNL se răzgândeşte tot mai frecvent şi cu o iuţeală memorabilă.

Dar ce valoare au resetările unui politician discreditat profund, a cărui loialitate e una dintre cele mai debile, pe o scenă politică marcată, dincolo de antitraseismul programatic al Monicăi Macovei, de şubrezenia şi labilitatea oricăror loialităţi?

Odată distrusă, credibilitatea nu se reface decât foarte anevoios. Derapajele bucureştene, încercarea consfinţirii prin lege a fărădelegii prin intermediul principalei instituţii a democraţiei, sfidarea vestului sub umbrela promisiunilor chinezeşti: nu semnalează ele reorientarea de la vest la est a României? Oare ce preţ va fi având ea?