Președintele apără piața liberă în detrimentul culturii

Senatul a adoptat în 7 decembrie o lege care obligă televiziunile să rezerve ”săptămânal cel puțin 120 de minute pentru emisiuni sau știri cu conținut cultural sau educativ, exceptând intervalul orar 1:00 – 7:00.” Noutatea importantă constă însă nu în enunțul general, ci în definirea precisă a ceea ce se înțelege prin ”emisiuni cu caracter cultural sau educativ”. Pentru prima dată în legislația românească recentă se impune o definiție conservatoare a culturii, preocupată cu precădere de protejarea canonului clasic al culturii europene și nationale. Potrivit legii votate de toate grupurile politice, televiziunile ar trebui să difuzeze concerte sau recitaluri de muzică clasică și contemporană cultă, spectacole de operă, emisiuni de istoria muzicii, ar trebui de asemenea să prezinte colecțiile unor muzee, opere de artă, emisiuni de istoria artelor plastice, piese de teatru prezentate într-un cadru critic, emisiuni de istoria arhitecturii, a cinematografiei, spectacole de dans și balet, dar și emisiuni de știință. Nu lipsesc din acest canon cultural nici emisiunile despre cultura populară din România sau din alte zone etnografice.

Guvernul s-a opus acestei inițiative legislative (semnate de deputatul PNL Gheorghe Taloș), dar toți senatorii PDL prezenți în ziua votului s-au pronunțat în favoarea legii. Deși inițiativa aparține unui militant PNL, dezbaterea a fost total lipsită de partizanate de grup. De altfel, trei senatori PNL au votat împotrivă, refuzând din principiu orice reglementare suplimentară în orice domeniu.

Președintele Traian Băsescu s-a plasat însă la rândul său, în pofida opțiunii grupului de senatori PDL, pe poziții liberale, anti-reglementare. Cu câteva zile în urmă, Președintele a refuzat să promulge legea, cerând Senatului să o respingă. În cererea sa de reexaminare se arată că „impunerea unor condiţii şi limite în ceea ce priveşte conţinutul programelor furnizate de radiodifuzori nu este oportună, limitând libertatea presei”.

În realitate însă, Legea audiovizualului și CNA-ul impun deja foarte multe și uneori stricte reglementări, care se referă și la conținutul emisiunilor și chiar la modul lor de desfășurare. Însuși mecanismul acordării licenței audiovizuale poate fi privit ca o limitare a libertății presei.

Așadar, discuția nu este despre libertatea presei, ci despre altceva. De altfel Guvernul, care a dat aviz negativ (în nota sa din 7 ianuarie 2011) nu negase legitimitatea unei reglementări în domeniu, susținând doar că noua lege ar fi redundantă, deoarece legea audiovizualului impune deja televiziunilor prin mecanismul de acordare a licenței audiovizuale să transmită emisiuni culturale.

Adevărata dezbatere este despre ce înseamnă emisiune culturală. Inițiativa legislativă a lui Gheorghe Taloș nici nu face altceva decât să definească ce ar trebui să se înțeleagă prin emisiuni culturale și educative, care figurează oricum ca obligații editoriale pentru televiziunile licențiate.

Mai mult decât atât, discuția aceasta (consumată, din nefericire, în anonimatul unor proceduri parlamentare) privește de fapt definirea interesului public și a canonului cultural. Cu rare excepții, mass media a părăsit de mult vechea accepțiune de cultură, umplând ”rubricile” dedicate cu știri despre vedetele muzicii pop, parade de modă, marile premii din cinema, gastronomie sau tot soiul de așa numite manifestări ”alternative”. În general cultura ”înaltă” a fost de mai multă vreme detronată, provocând reflecțiile cele mai amare printre reprezentanții umanismului clasic. Procesul pare să fie irepresibil și cuprinde întreaga lume. Un canal european, de exemplu, dedicat anume muzicii clasice, cum este Muzzik s-a redefinit de vreo trei ori în ultimii 10 ani făcând mari concesii noilor preferințe. Cultura ”clasică” supraviețuiește greu în canale de nișă, ele însele tot mai diluate.

Refuzul președintelui Traian Băsescu de a promulga legea poate fi citit în felul următor: interesul public definit prin lege obligă mass media audiovizuale să producă emisiuni culturale, dar lasă la latitudinea lor să definească ce înseamnă cultură. Puterea publică se retrage așadar din această dispută lăsând piața liberă să decidă singură.

Privită din acest punct de vedere ,discuția se complică. Dacă în țări de mare tradiție culturală, în ciuda noilor evoluții post-moderne se păstrează încă un public cultivat suficient de larg, încât să întrețină industria operei clasice și a marilor filarmonici, să suțină totodată o largă producție de carte, în România cu siguranță că economia de piață a reprezentat un atentat grav la calitatea actului de cultură. Lipsa veritabilă a tradiției culturale a făcut ca piața liberă (alias gustul publicului larg) să promoveze formele cele mai triviale, în detrimentul artiștilor și a intelectualilor autentici, reduși la statutul de supraviețuitori.

Statul (cu excepția ICR-ului) nu mai subvenționează cultura, scuzându-se comod cu teoriile pieței libere. În aceste condiții nu e de mirare că instrumentiștii, soliștii vocali, dansatorii și alți artiști formați în ani grei de studii își caută angajamente în străinătate, iar scriitorii români trăiesc mai cu seamă din subsidii străine. Iată un subiect serios de reflecție pentru apărătorii riguroși ai pieței libere.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Rodica Binder