Precursorii şi moştenirea lui Chavez

A-l compara pe Hugo Chavez cu părintele său spiritual, Stalin, doar pentru că au murit în aceeaşi zi, la 6 decenii distanţă unul de altul, e, desigur, riscant. Destinul i-a jucat o festă colonelului pucist şi tiranic de la Caracas, al cărui delirant antiamericanism asociat indisolubil aberantelor sale marote socialist-colectiviste n-a fost egalat în intensitate decât de primitivul său ultranaţionalism.

Pe de altă parte, pare, într-adevăr, că Chavez n-ar fi reprezentat nimica nou sub soare. Cu toate acestea, între el şi alţi naţional-comunişti din vechime, precum Stalin sau Ceauşescu, ba chiar şi între el şi maximo-lider Fidel Castro, mentorul său latino-american, satrapul Moscovei îmbătrânit în rele, s-au manifestat , să recunoaştem, şi câteva diferenţe notabile.

El nu pare să fi omorât în masă, ca Stalin, ori din când în când, precum Ceauşescu. Sigur este, totodată, că Chavez a câştigat alegeri libere. Şi nu odată.

Se ştie azi, ce-i drept, că populismul le permite unor tirani dotaţi cu suficientă inteligenţă şi carismă să desfiinţeze democraţia relativ uşor, escaladându-i în prealabil, ierarhiile politice pe scara simpatiei populare. A utiliza mecanismele şi instituţiile democratice spre a câştiga alegeri mai mult sau mai puţin libere înainte de a desfiinţa, din interior, democraţia liberală, menţinând în viaţă doar simulacrul ei este, ce-i drept, un exerciţiu lesnicios în special în societăţile înapoiate.

Dar nici măcar cele avansate nu sunt la adăpost. În teritoriile palestiniene Hamas a câştigat primul scrutin liber. Dar şi în Germania, accesul la putere al lui Hitler s-a petrecut democratic. Înainte de a instaura dictatura pură şi dură, tiranul a învins în alegeri derulate într-o societate bulversată, dar trecută prin epoca luminilor şi câtuşi de puţin primitivă.

Acestea fiind spuse, e clar că tiraniile pot distruge democraţia din interior cel mai rapid în societăţile prea puţin vaccinate contra morbului colectivist, în comunităţi care nu înţeleg complet esenţa sistemelor liberale, ori îşi aşteaptă mântuirea din partea unor izbăvitori falşi.

Ameţiţi de populism, dedaţi vertijului iscat de scufundarea în anonimitatea masei, compatrioţii îi învestesc cu speranţe cvasi-religioase şi îi plasează în poziţia de a le răpi libertatea. Tiranii se instalează în palatele lor, le mulţumesc turmelor de votanţi pentru ca apoi să le anuleze drepturile rând pe rând.

Chavez a fost unul din aceşti mesianici purtători de nădejdi populare. A ştiut să mânuiască savant claviatura speranţelor populare şi să-şi răsplătească electoratul, pe care, în esenţă, l-a cumpărat aşa cum emirii arabi îşi achiziţionează luxul şi securitatea: cu bani rezultaţi din petrolul propriei ţări devalizate.

Că era iubit mai ceva decât un apostol nu e greu de probat. Fluviile de lacrimi vărsate în aceste zile de adepţii lui umplând cu dezlănţuită isterie colectivă străzile oraşelor în doliu din Venezuela documentează sentimentele pe care tiranul le-a iscat între ai săi. Iar ditirambicele laude articulate de unii comentatori occidentali la adresa defunctului preşedinte ilustrează că fanaticul politician avea partizani, inclusiv unii foarte influenţi, şi dincolo de graniţele ţării sale.

Or, se ştie că tiranul, prieten la toartă al celor mai siniştri dictatori, fie ei islamo-fascişti, precum Gaddafi şi iranianul Ahmadinedjad, măcelari, ca Bashar el Assad ori postcomunişti, ca Lukaşenko, lasă în urmă nu doar o operă de aparentă „justiţie socială” şi de revoluţionare politică a Americii Latine.

Pentru această operă, plătită cu ţiţei şi creată la umbra declinului american, a unor State Unite, care, obsedate de efortul anti-islamist, n-au mai acordat suficientă atenţie sudului lumii noi, l-a adulat pe Chavez neo-marxismul occidental, relativismul şi postmodernismul apusean.

Pe admiratorii săi din vest această „revoluţie bolivariană” mustind a ură antiamericană i-a determinat să-l propulseze pe Chavez, alături de Che Guevara, în panteonul „icoanelor stângii”.

Dar moştenirea sa e extrem de problematică, de contaminată şi înveninată. Fiindcă rezultatul ei nu e o populaţie venezueleană (sau latino-americană) mai liberă, mai prosperă, mai unită şi edificată, ori mai aptă pentru democraţie decât cea a cărei conducere a preluat-o Chavez.

La moartea tiranului rămâne în urmă o ţară roasă de inflaţie, tehnic înapoiată, polarizată şi isterizată la culme, părăsită de creierele şi personalităţile ei cele mai competente. Venezuela post-Chavez este un stat căzut pradă psihozelor, în care se cotizează din plin, începând chiar cu liderul său interimar, Maduro, la stârnirea celor mai gregare emoţii şi la vehicularea celor mai halucinante teorii ale conspiraţiei privind presupusa origine „americană” a cancerului fatal ce l-a răpus pe „comandante”.

În aceste condiţii, Venezuela se îndreaptă spre un viitor pe cât de incert, pe-atât de potenţial întunecat. Domnia unor pseudo-mântuitori de felul lui Chavez se lasă nu cu salvarea naţiunii ci, de regulă, cu o serie de cataclisme. În America Latină, ca şi în estul, vestul Europei sau aiurea.