Privatizarea clandestină a evaluării şcolare

Cu toate că reforma sistemului de educaţie este blocată în Parlament, şcoala cunoaşte, în secret, o transformare lentă şi de profunzime. Proiectul Guvernului nu ignoră complet fenomenul şi caută, în anumite privinţe, să-i contrapună o rezistenţă de natură conservatoare.

De exemplu, bacalaureatul mai sever de anul acesta a fost cu siguranţă o tentativă notabilă de a reinstitui un criteriu mai ferm de selecţie.

Totuşi, se vede cu ochiul liber că şcoala românească renunţă an de an la exigenţa unei selecţii valorice, devenind tot mai permisivă şi contribuind prin tot felul de strategii la uniformizarea masei şcolare.

Politica şcolară anti-selecţie

Fenomenul a început să se manifeste încă din anii 80 ai regimului comunist.

După explozia demografică provocată de restricţiile privitoare la avort, Partidul Comunist a constatat că nu mai poate administra populaţia şcolară aflată în continuă creştere şi, îngrijorat de perspectiva şomajului juvenil, a luat decizia de a prelungi învăţământul obligatoriu la 10 ani.

De asemenea, fără să existe o decizie oficială a statului, a fost transmisă prin inspectoratele judeţene instrucţiunea de a nu se lăsa corijenţi şi repetenţi.

Birocraţia de partid era îngrozită de orice neregularitate şi de aceea trecerea prin şcoală trebuia să fie, pe de o parte, încetinită de teama şomajului nerecunoscut oficial, şi, pe de altă parte, fluidizată, de teama aglomerărilor şcolare neadministrabile în condiţii de strictă planificare.

Modelul care a guvernat politica educaţională în anii 80 a semănat cu tehnica de regularizare a apelor în care a excelat de altfel regimul comunist.

Aşa se face că, la prima vedere, am asistat la punerea în practică a unei politici antiselecţie care părea să conveargă cu ceea ce s-a petrecut treptat şi în Occident.

Un critic aspru al societăţii contemporane de pe poziţii conservatoare, Alain Finkielkraut, scria cu câţiva ani în urmă că în şcoala recentă „inegalitatea talentelor în loc să fie lăsată să se desfăşoare în voie în şcoală, este demolată metodic. Nici vorbă să mai fie stimulat şi promovat elevul bun, mai ales dacă e sărac, aşa cum făcea acel discipol al lui Renouvier care era dl Germain, învăţătorul micului Camus.“

Finkielkraut vorbeşte însă despre tendinţa şcolii noi din societăţile occidentale care crede că „a selecţiona înseamnă a exclude“ şi care adoptă în consecinţă tot felul de strategii „inclusive“ şi de combatere a ierarhiilor sociale constituite. Şcoala însăşi, crede Finkielkraut, pune la îndoială clasamentul şcolar care nu ar face decît să confirme nedreptul clasament social instituit de sistemul capitalist.

Degradarea evaluării şcolare prin privatizare clandestină

Chiar dacă prin scăderea voinţei selective în vestul şi estul Europei lucrurile par să conveargă, totuşi istoria este complet diferită.

Aşa cum am văzut, şcoala românească moşteneşte pe de o parte vicierea performanţei impusă de regimul Ceauşescu, iar pe de altă parte este infiltrată masiv de spiritul antreprenioral care urmăreşte în exclusivitate profitul.

Proliferarea universităţilor particulare fără nici un fundament academic serios este cunoscută, dar mai deloc dezbătută este infiltrarea masivă a şcolilor publice cu concursuri organizate de asociaţii private sau mari societăţi comerciale.

În cursul primar sau secundar, la finele anului şcolar, direcţiunile au ajuns să dea mai multă importantă unor premii care nu au legătură directă cu performanţa elevului de-a lungului unui întreg an de muncă, ci cu cochete concursuri şcolare cu taxă.

Unele, importate din Occident, sunt bine intenţionate şi serioase, aşa cum este „Cangurul matematic“, altele sunt însă o frivolă şi abundentă proliferare locală.

Există atât de multe concursuri şcolare „naţionale“, încât nici nu pot fi enumerate : „File de istorie“, „Umbrela verde“, „Fantezii de toamnă“, „Universul copilăriei“, „Europa de mâine“, „Poveştile canguraşului“, „Un mediu sănătos începe cu tine“, „Toamna baladelor“ şi multe altele.

Ele nu sunt obligatorii, dar direcţiunea şcolilor le încurajează copios, acordându-le la finele anului o importanţă de prim plan. În orice caz, premiile obţinute la aceste concursuri copleşesc ca fast, solemnitate şi importanţă simbolică premiile regulare.

De vină este indiscutabil şi sistemul însuşi, care acordă şcolilor cu rezultate bune la aceste concursuri gradaţii de merit. O idee bună la originea ei - aceea de a distinge şcolile cu elevi remarcaţi la olimpiade şi alte concursuri relevante - a căzut în derizoriu şi farsă.

Dar printre aceste concursuri inflaţionare, care relativizează total ideea de performanţă, se strecoară şi concursuri organizate de mari societăţi comerciale ca Decathlon, Carrefour sau Cora.

Directorii de şcoală sunt „cointeresaţi“ printr-un sistem de sponsorizare care se învecinează cu mita. Sistemul educaţional este pur şi simplu infiltrat de iniţiative private de tot felul care au distrus autoritatea şcolară şi au relativizat talentul şi performanţa intelectuală.

Ceea ce Ministerul educaţiei nu pare să remarce este că şcoala românească se predă pe nevăzute unui sistem de evaluare privat, care nu are în vedere decât profitul.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu