Procuratura cere pedeapsa capitală pentru Saddam

Oamenii din Dujail fuseseră omorîţi după ce regimul lui Saddam îi acuzase de comiterea unui atentat împotriva preşedintelui. In replică la acest masacru, procurorul general irakian, Djafar al Musawi a cerut pedeapsa capitală.

Procesul nu s-a derulat în condiţii ideale, fiind întrerupt adesea de scandaluri şi proteste înscenate, regizate şi parţial interpretate de principalul acuzat. Dar toate acestea n-au surprins pe nimeni. Cum n-a trezit nedumerire nici solicitarea procurorului general ca Saddam să plătească pentru crimele lui cu propria viaţă.

Singura surpriză reală a reprezentat-o decizia acuzării de a solicita sentinţa capitală doar în cazul lui Saddam, al frateului său vitreg, Barzan Ibrahim al Tikriti, care a condus sălbaticele servicii secrete irakiene şi al fostului vicepremier irakian Taha Yassin Ramadan.

Zeci de martori, dintre care mulţi au cerut să li se păstreze anonimitatea, semn că securitatea lui Saddam continuă să fie la lucru, şi-au depus în lunile trecute mărturiile. Depoziţiile lor relevă că, în reacţie la un prezumtiv atentat anti-Saddam din 1982, ultrarepresivul aparat de securitate irakian a comis numeroase crime împotriva umanităţii. Poliţia lui politică nu s-a mulţumit să ucidă numeroşi săteni, ci s-a dedat şi la schinguirea şi deportarea altora, între care nu puţini copii. Saddam însuşi, a subliniat un martor, a supravegheat cu atenţie nu doar anchetarea victimelor, ci şi maltratarea sau uciderea lor.

Apărarea îşi va rosti pledoaria peste trei săptămîni. Incă de pe acum însă, ceilalţi cinci acuzaţi, care se bucură de propuneri de verdicte net mai îngăduitoare îşi contemplează fericiţi şansele de a scăpa cu pedepse privative de libertate, cu excepţia unuia, care n-a fost găsit vinovat şi şi-a regăsit libertatea.

In cursul audierilor, Saddam şi-a păstrat intact cinismul, arătîndu-se convins că americanii şi colaboratorii lor irakieni ar fi decis din capul locului ce soartă urmează să-l aştepte. Saddam a continuat să susţină că este şeful legitim al statului irakian, şi că deci, nu poate fi judecat. Trufia pe care o manifestă se datorează poate şi conştiinţei faptului că va mai trece multă apă pe Eufrat şi Tigru înainte să fie nevoit să se confrunte cu plutonul de execuţie. Fiindcă după acest proces mai urmează cel puţin două, între care primul va aborda omorul în masă a zeci de mii de kurzi în 1988. Alte audieri judiciare se vor consacra înăbuşirii în sînge a răscoalei şiite, care a urmat invaziei irakiene în Kuweit. Saddam, care este sunit, e acuzat că a ordonat atunci uciderea brutală a circa 100.000 de irakieni şiiţi.

E inutil de subliniat cît de importante sunt aceste procese întru scoaterea la iveală a adevăratei naturi criminale a regimului poliţienesc introdus şi consolidat în Irak în deceniile în care Saddam Hussein s-a menţinut la cîrmă. Elucidarea trecutului dictatorial şi demascarea în detaliu a crimelor acestui regim sunt sarcini capitale în vederea impulsionării reconcilierii naţionale. In acest context e mai puţin semnificativ cuantumul pedepselor cerute de acuzare. De bun augur promite să fie faptul că judecătorii sunt irakieni şi nu străini, astfel încît să se evite pe cît posibil suspiciunea că procesele constituie înscenări judiciare puse la cale de cei care l-au învins pe Saddam pe cîmpul de luptă.