Programul atomic al Iranului - unde sunt dovezile?

Nu guvernanţii din cadrul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică de la Viena sunt cei crează imaginea de slăbiciune, ci mai degrabă reprezentanţii celor trei state europene, Germania, Franţa şi Marea Britanie, care au promis să găsească soluţii în negocierile cu Teheranul. Până acum negociatorii nu au reuşit să prezintă nici o dovadă care să ateste că prespunerile Ierusalim-ului şi Washington-ului ar fi îndreptăţite şi nici că Iranul ar pregăti într-adevăr bomba atomică. „Într-adevăr” implică în acest caz dovezi clare şi nu declaraţii greu de verificat ale unor politicieni iranieni din exil. Asemenea dovezi nu există însă şi foarte probabil nu vor ieşi la lumină. Presupuneri şi opinii, precum cele care stau la baza deciziilor politice din ultimul timp, nu sunt suficiente pentru Agenţia de la Viena. Pentru inspectorii în domeniul atomic, contează doar faptele – documentate şi dincolo de orice îndoieli. În cazul Irakului, inspectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică nu s-au putut impune în faţa voinţei Casei Albe.

În situaţia Iranului, se pare că inspectorii dispun de mai multă putere de decizie. Ceea ce este bine. Unde am ajunge altfel, dacă viciosul cerc al presupunerilor şi acuzaţiilor, mergând până la ameninţări şi violenţe ar deveni normă la nivel internaţional? La Viena, atitudinea era până nu demult, mai degrabă rezervată. Atât de rezervată, încât, între timp şi la Casa Alba, tonul a devenit ceva mai moderat.

Negociatorii europeni ştiu însă că situaţia este dificilă. Există multe indicii potrivit cărora Iranul nu ar folosi cercetările în domeniul atomic doar pentru obţinerea electricităţii. În paralel însă, Iranul a îndeplinit până acum majoritatea condiţiilor prevăzute în Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Şi ceea ce a făcut până acum – şi continuă să facă şi la Isfahan – nu este, potrivit aceluaşi tratat, interzis. Deci: este permis. Pentru iranieni, indiferent de culoarea lor politică, atitudinea europenilor care cer schimbări pe care Teheranul nu este obligat să le aplice, pentru că nu sunt prevăzute în Tratatele semnate, este o provocare. Ca să nu mai vorbim de restul statelor care nu trebuie să respecte preverile în cauză, pentru că nu au semnat tratatele în domeniu.

Pentru mulţi iranieni, asemenea cerinţe reprezintă o lovitură în momente în care politica regională şi chiar cea statală a Iranului este decisă în Europa sau în Statele Unite ale Americii. Pe acest fundal emoţional, oferta unor relaţii economice mai bune în schimbul renunţării la propriul program atomic reprezintă un afront. Principalii beneficiari ai unui asemenea schimb ar fi tot europenii.

Poate părea patriotism exagerat, dar iranienii sunt extrem de sensibili la acest capitol. Şi ar fi timpul, ca europenii şi americanii să înţeleagă atitudinea iranienilor. În relaţiile cu ţări precum Iranul, se impune eliberarea de orice atitudini specifice colonialiştilor.

Şi totuşi, este necesară o specificare: dacă Iranul încalcă prevederile Tratatelor internaţionale în domeniul cercetărilor atomice, trebuie să suporte consecinţele. Asemenea încălcări trebuie dovedite însă. Ceea ce nu s-a întâmplat până acum.