Promisiunea stabilităţii

Anul 2013 ar putea să aibă - într-o anticipare optimistă - aspectul unei zile mohorâte în care cetăţenii retraşi în spaţii protejate profită de ploaia de afară ca să reflecteze puţin la propriile rosturi. În epoci de expasiune şi de optimism economic, nu se ocupă nimeni de temeiurile morale sau de Constituţie, dar dacă economia nu dă semne de mari izbânzi, dacă bugetele trebuie să fie bine chibzuite (plata datoriei externe, salariile restante pentru bugetari, compensaţii pentru casele naţionalizate etc), atunci ar fi cel mai bine ca cea mai mare parte a energiei naţiunii să fie concentrată asupra unor subiecte meta-politice: Constituţia şi legea electorală.

În realitate niciun legiuitor nu şi-ar putea dori mai mult de atât: să meargă zi de zi la Cameră şi să reflecteze acolo, ca în agora vechilor greci, la temeiurile unei mai bune aşezări politice.

Cine reuşeşte să cuprindă cu privirea toţi cei 22 de ani care s-au scurs de la Revoluţie, poate spune fără ezitare şi asumându-şi toate riscurile că niciodată nu a existat un Parlament mai pasionant decât acela care a fost ales în 20 mai 1990. A fost o tragedie în multe privinţe. Petre Ţuţea profera cuvinte grele la adresa propriei naţii pe care o iubise cu înflăcărare, Piaţa Universităţii îşi amplifica protestele isterizând puterea instalată, tinerii emigrau în Occident şi nimic nu părea să mai fie posibil. Cine îşi aminteşte cu adevărat acele momente din istoria recentă a României, cine a participat la ele direct, cine a simţit emoţia, spaima, furia şi descurajarea de atunci, nu poate să nu dezaprobe comparaţiile cu totul neadecvate pe care le fac unii astăzi.

Dar cu toate acestea, nu a existat un Parlament mai viu şi mai interesant în toate privinţele: erau acolo cei mai vioi şi mai violenţi exponenţi ai fesenismului, cei mai agili diversionişti fără culoare, cameleoni profesionişti şi candizi incurabili, erau de asemenea vechii dinozauri ai epocii marxiste, dar se găseau totodată, şi vechii supravieţuitori ai lumii comuniste, dintre care unii cu o largă şi incomparabilă cultură, vorbitori admirabili, cu o retorică vestustă şi fermecătoare, amintind de mitica Românie interbelică, o veritabilă atlantidă românească.

Dezbaterile privitoare la Constituţie şi la legile cele mai importante care urmau să fie date au fost mereu dezamăgitoare, au fost mereu o înfrângere pentru cei care doreau o recuperare autentică a democraţiei, dar ele au fost totuşi foarte bogate ca argumentaţie şi revelatoare în multe privinţe. Arhiva acelor dezbateri ar trebui să fie pusă astăzi la dispoziţia publicului larg, căci ea conţine o bogăţie de argumente şi idei nepreluate, care ar merita să fie cunoscute.

Aşadar, cine are privilegiul de a fi asistat la toate evenimentele majore din ultimii 22 ani poate spune că, indiferent de ambianţa din jur, nimic nu este mai preţios pentru o adunare reprezentativă decât să discute şi să rediscute Constituţia însăşi. De aceea, anul 2013 ar putea fi unul foarte bun pentru Parlamentul ales în 9 decembrie. Totul depinde exclusiv de seriozitatea cu care fiecare se va angaja într-o dezbatere majoră.

Este adevărat însă că ambianţa scenică, spectaculosul teatral, nu mai pot fi regăsite, deoarece marile dezbateri nu mai au loc în plen ca odinioară, ci exclusiv în comisii. Modernizarea şi profesionalizarea vieţii parlamentare au însemnat şi o restrângere a participării. Dar chiar şi aşa, sunt multe de spus dacă vrei să contribui cu adevărat la o amplă tematică.

În ciuda unor tensiuni puternice create deja, anticipativ, în jurul unor subiecte sensibile, cum ar fi rostul şi locul preşedintelui sau al Curţii Costituţionale, anul 2013 ar putea să fie unul menit să întemeieze o nouă perioadă de stabilitate.