Pusul reperelor la zid

N-a rămas, deci, fără efect valul de justificată indignare care, după apelul lansat în Academia Română la împuşcarea eminenţilor H.R. Patapievici şi Gabriel Liiceanu i-a cuprins, în fine, pe mulţi. Că i-a cuprins, ce-i drept, pe unii, din păcate, oarecum tardiv - dar şi de această dată e mai bine să se fi întâmplat mai târziu decât niciodată - nu e altă poveste. Face parte din a noastră. Ar trebui să ne pună pe gânduri chiar mai ceva decât monstruoasele ieşiri asasine datorate deraierilor mentale, spirituale şi psihologice ale romancierului Nicolae Breban. Căruia, dacă n-ar fi octogenar, iar terapia cu pricina n-ar reclama de regulă foarte mulţi ani, i-aş fi recomandat, sincer, o psihanaliză întru determinarea originii invidiilor indicibile care, iremediabil, îi rod fiinţa, la adâncime.

Manifestările sale au sfârşit totuşi prin a fi recunoscute ca, sic, „curmezişe” până şi de către Radu Boroianu. Ceea nu e total irelevant de vreme ce Boroianu e vinovat direct pentru instalarea lui Breban într-o funcţie onorofică la ICR. Or, această numire aiuritoare, inadmisibilă în fond, date fiind auspiciile, antecedentele şi mai ales urmările ei, a prilejuit prima agresiune retorică intolerabilă datorată celui ce, sub regim comunist, îi dădea relaţii, despre colegi şi famiile lor, torţionarului general de securitate Pleşiţă.

Cu acelaşi prilej, o elită culturală românească siderată avea să fie „informată” nu doar că două dintre principalele repere morale şi culturale ale naţiunii sunt haimanale. Aceiaşi elită interlocată avea să afle că propusul şef al unui fantomatic (şi onorific) „Consiliu Consultativ al ICR" îşi elogia „amicul”, nimeni altul decât faimosul Marga-calorifer. Se ştie că fostul informator al poliţiei politice comuniste a ajuns sub Victor Ponta ministru de externe kremlinofil, iar apoi tartor de tendinţă protocronistă a Institulului Cultural Român, dacă nu şi al distrugerii unei instituţii ce funcţionase ireproşabil sub H.R. Patapievici.

La aberaţiile profesate iniţial de Breban, ca şi la criticile unor ziarişti revoltaţi de incalificabilul derapaj, Radu Boroianu nu catadicsise să replice. Dar propusa împuşcare a celor doi cărturari români s-a dovedit excesivă chiar şi pentru noul şef al ICR. Aşa că, Boroianu s-a delimitat de ucigaşa declaraţie. În replică la distanţarea de propriul său om, una din păcate cam timidă, prolixă şi confuză, până şi octogenarul prozator s-a simţit îndemnat să-şi ia seama şi să-şi relativizeze spusele, declarându-le, chipurile „ metaforice” şi îndreptate nu împotriva lui Gabriel Liiceanu, ci „doar”, la adresa lui Patapievici. Aici m-a zguduit un râs homeric. Urmat de râuri de lacrimi uscate. Ca şi de o nesfârşită silă. Fiindcă tentativa scoaterii postfestum din cauza „împuşcării” de cărturari a lui Gabriel Liiceanu nu reduce defel gravitatea incomensurabilă a dezgustătoarei declaraţii.

Dincolo însă de sila cuprinzând pe orice om onest în reacţie la delirul sângeros al unui scriitor cotat cândva ca talent autentic, se pune desigur întrebarea dacă există vreun temei în atacurile repetate lansate asupra lui H.R. Patapivicei. În „Nu sunt de acord să fie împuşcat”, Gabriel Liiceanu dă o replică pe cât de adecvată, pe atât de consistentă şi informativă celor care, dezinformaţi de eficienta propagandă postcomunistă, una în genere nu doar securistă, ci şi ultranaţionalist-fascistoidă, au tins să creadă în nepatriotismul lui Patapievici. În mod concludent, Liiceanu aminteşte nu doar de răstălmăciri, în speţă de „inversarea termenilor realităţii”, de care se fac vinovaţi detractorii lui, ci evidenţiază ceea ce aş numi îndreptăţirea sau firescul demersului unor mari cărturari de a-şi critica naţiunea din prea marea lor iubire pentru ea. Dintr-o iubire uriaşă, fatal dezamăgită, şi-au mustrat poporul Eminescu şi Caragiale, l-au luat la refec Cioran şi Patapievici, Orhan Pamuk şi Soljeniţin.

Dar e voie? În cultura iudeo-creştină, întemeiată pe Scrierile Sacre ale unor prooroci necruţători cu neajunsurile poporului lor evreu, cei elogiaţi cândva de Friedrich Nietzsche, în ciuda ateismului său militant, nu e doar permis, ci obligatoriu să-ţi asumi onoarea de a-i sluji naţiunii tale. Punându-ţi, ca profeţii, cenuşă în cap. Căci oare, cum să-i ajuţi naţiunii mai bine, ca intelectual onest, ca”mai ştiutor” după cum ar spune Mihai Şora, decât s-o critici astfel încât să-şi poată elimina ori îndrepta erorile şi defectele induse de câteva decenii de propagandă masiv dezinformatoare, de mutilările unei jumătăţi de veac de totalitarism?

A nu înţelege acest reflex, a nu pricepe şi elogia impulsul autocritic, mostra poate cea mai sublimă de adecvare spirituală, şi a-l răstălmăci e, poate, de înţeles. Dar numai la oamenii de rând. Neghiobia, incultura şi mai cu seamă neinformarea ori dezinformarea constituie în acest caz tot atâtea scuze. Dar la un cărturar precum Breban, care nu întâmplător face mare caz de presupusul său patriotism, această atitudine devine o probă clară, irefutabilă, de nepatriotism. Iar mârlănia groasă şi violenţa de limbaj nu se transformă în circumstanţe atenuante, ci dimpotrivă, agravante. În acest context se pun mai multe întrebări: De ce nu s-a manifestat Boroianu din capul locului? Şi încă şi mai grav: De ce s-a tăcut la Academie în replică la greţoasa ieşire a lui Breban? De ce au protestat, spre cinstea lor eternă, doar poeta Ileana Mălănciou şi lingvistul Grigore Brâncuş? De ce toţi ceilalţi au tăcut, cum spune Liiceanu, „mâlc”? Să nu le fie clar oare distinşilor academicieni că "a tăcea este a legitima"?

Românii nu trebuie să tacă. Fie că sunt parte a elitei, fie că nu, românii ar trebui să ştie ce hram poartă oamenii care şi-au asumat riscuri pentru a pune umărul la scoaterea celor mulţi din bezna comunistă. Pusul la zid al reperelor morale şi intelectuale, precum, pentru români, un Patapievici, e nu doar un sport îndrăgit de toate mişcările totalitare. Le e un exerciţiu necesar. Căci prezervarea intactă a lor şi a valorilor pentru care militează demască tiraniile şi substituirea adevărului cu minciuna. A-i tăvăli în mocirlă pe cei buni reduce net contrastul dintre ei şi răi, demobilizând voinţa generală de a-i elimina de la cârmă pe cei vinovaţi.