Puterea paralelă în pericol

Instrumentarea dosarului Rafo implicând înalte feţe pesediste e mai grăitoare decât orice declaraţii de intenţie. La fel este şi deschiderea, de la începutul anului încoace, a nu mai puţin de 300 de anchete pentru corupţie vizând sute de judecători şi zeci de poliţişti şi vameşi, anchete evocate zilele trecute la Bruxelles de C.P. Tariceanu. Nu mai puţin edificatoare sunt şi investigaţiile iniţiate la Bucureşti pe marginea posibilei mite acordate demnitarilor români de către concernul suedez ABB. Şi dacă cineva se mai îndoia că noua conducere a României este pusă pe treabă şi are voinţa necesară să înlăture corupţia generalizată care, datorită fostei puteri pesediste a transformat ţara într-un paradis mafiot, reacţiile furibunde iscate de raportul Freedom House pune lucrurile la punct.

Pentru mai marii pesedişti şi magistraţii recrutaţi din clienţii fostei puteri neocomuniste problema nu este, aşa cum pretinde şeful PNA, că organizaţia nonguvernamentală americană ar fi făcut un raport plin de greşeli. Ori că documentul ar reflecta o atitudine părtinitoare, fiind rezultatul unor prejudecăţi. Supărător e raportul nu pentru că organizaţia care l-a întocmit analizând instituţiile statului supuse decenii la rând controlului politic ar fi fost aleasă într-un mod viciat. Ci pentru că a pus degetul pe rană, evidenţiind lipsa de independenţă şi competenţă reală a procurorilor anticorupţie din subordinea lui Ioan Amarie. La rândul ei, opoziţia în frunte cu Ion Iliescu nu e furioasă degeaba. Marea alergie i-a provocat-o fostei guvernări faptul că raportul independent american i-a demascat piesa centrală a mecanismului de machiere a realităţilor judiciare româneşti. Ceea ce se cosmetizase între 2001 şi 2004 fusese tocmai lipsa de voinţă politică a fostei puteri de a ataca marea corupţie. Protejarea ei s-a produs prin intermediul ineficienţei dirijate, dar aparent necuantificabile a procurorilor. Operaţiunea de mascare fusese menită să inducă în eroare occidentul şi să perpetueze totodată sistemul mafiot. Or, raportul e pe deplin edificator. Încât, în cârdăşie cu o parte a presei îndatorate şi aservite fostului partid-stat, formaţiunea lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase a simţit nevoia să declanşeze o mare ofensivă de primăvară asupra Freedom House şi totodată a ministrului justiţiei pentru a discredita concluziile organizaţiei non-profit americane.

Or, se ştie că F.H. se finanţează din donaţii şi că n-a încasat nici un sfanţ beneficiu de pe urma verificărilor independente la care a supus aşa-zisa „strategie anticorupţie” pesedistă din ultimii 4 ani. Iar contractul de audit l-a obţinut, potrivit ministrului justiţiei, după o licitaţie prin lansare de oferte. Deci în mod perfect legal. Inutil de subliniat că însăşi UE a impus efectuarea unei verificări independente a strategiei anticorupţie din ultimii ani, incluzând-o în clauza de slavgardare; că Freedom House, pe româneşte Casa libertăţii, este un ONG care promovează democraţia, drepturile omului, independenţa presei şi economia de piaţă; ori că investigarea politicii pesediste din ultimii ani fusese obligatorie spre a se putea formula pe următorii doi ani o strategie anticorupţie cât de cât eficientă şi capabilă deci să asigure aderarea României la UE.

Pe scurt, bătălia ministrului justiţiei împotriva molohului corupţiei e în toi. Iar maniera înţepată în care PNA, CSM şi opoziţia politică au reacţionat la raportul în chestiune indică faptul că actuala conducere a României se apropie cu pas grăbit de redutele situate în centrul puterii paralele, securisto-mafiote, care conduce destinele ţării de 15 ani.

La 3 luni de la trecerea sa la cârmă, preşedintele Băsescu demonstrează astfel că n-a vorbit în pustiu. Şi el şi Monica Macovei merită tot sprijinul societăţii civile, toată susţinerea presei independente şi a românilor care doresc democratizarea şi integrarea ţării în Uniunea Europeană.

Şi totuşi ar trebui să persiste dubii întemeiate privind capacitatea alianţei de a face realmente curăţenie. Eliminarea vremelnică din joc a unora din marii corupţi, deşi, fireşte, necesară, nu rezolvă problema esenţială, care este nevoia unei autentice şi durabile schimbări de sistem apte să prevină revenirea mafioţilor la pârghiile puterii. E greu de crezut că relansarea ţării se va produce prin ofensive anticorupţie fie chiar şi de amploare, dacă nu li se adaugă demersuri sistemice de eradicare a structurilor mafiote create prin privatizarea securiştilor şi activiştilor comunişti.

Determinantă e în fond restabilirea încrederii generale în actul de justiţie. In acest scop orice demersuri ar trebui să includă rectificarea nedreptăţilor din trecut şi deci un proces al totalitarismului. Inevitabilă va fi şi o lege a lustraţiei care să acopere în special justiţia şi serviciile secrete, dar şi posturile audiovizuale publice. Fiindcă doar la adăpost de manipulări şi atacuri din ambuscadă, declanşate chipurile în numele normelor europene se va putea forma şi articula o voinţă naţională aptă să determine ieşirea ţării din marasm şi să ducă la bun sfârşit revoluţia confiscată acum un deceniu şi jumătate.