Quo vadis pesedizata Românie?

Spre ce scenarii ale proximei pierzanii se îndreaptă România, acum când e pe cale să-şi piardă nu doar regele, ci să-şi irosească şi ultima speranţă?

Pe moment, ţara se vede expusă pericolului de a-şi demantela, cu pas rapid, ultimele resturi, fatalmente puţine, de credibilitate internaţională. Raportul MCV, atestând credibil o involuţie dezastruoasă a democraţiei, o dovedeşte clar.

Căci responsabilii dezastrului întârzie să demisioneze. Iar partidul guvernamental şi Camera Deputaţilor nu par în stare să-şi salveze ultima brumă de prestigiu, convingându-şi stăpânul infractor, tiranic şi manipulator să plece. Ori să-l destituie.

Simultan, preşedintele pare a nu putea interveni decisiv. E posibil să fie suspendat, iar legile injustiţiei să treacă. Dar nici măcar  de impunerea lor n-ar fi nevoie, dacă CCR îi declară pe mai-marii ţării şi ai mafiei imuni şi nepenalizabili în justiţie, de îndată ce-au ajuns miniştri, prin acceptarea grotescă a existenţei unui "conflict de interese" între DNA şi guvern, clamat viclean de şeful, şi el penal, al Senatului.

Căci oare ce rost ar mai avea DNA, dacă nu să combată eficient corupţia în rândul celor cu pâinea şi cuţitul, intrând astfel în conflict cu mafioţii aciuaţi la conducerea treburilor publice, iar nu cu instituţiile acaparate de ei?

În fine, populaţia pare obosită, sastisită, dezabuzată, dezorientată şi dezorganizată, astfel încât nu pare în stare să-şi apere democraţia. În aceste condiţii, cea din urmă e definitiv pe dric. Că fără democraţie România n-are ce căuta în structurile euroatlantice în care se află în prezent şi că de una singură ţara nu va putea face faţă dificilelor pariuri ale globalizării se înţelege de la sine.

Au interiorizat acest adevăr şi mai-marii pesedişti. Al căror scop suprem e să se eternizeze la putere. Motiv pentru care magnaţii-politicieni postcomunişti aruncă, în răstimpuri, ocheade Moscovei, spre care, conştient sau subconştient, au început să-ndrepte ţara năvalnic. Concomitent, doar doar li se va arunca şi lor un os de ros, îi adoră şi pe antidemocraţii de serviciu din sudul şi centrul Europei.

Întrucât ştiu că drumul spre Kremlin trece pe la sateliţii şi complicii lui Putin, au devenit populari, în rândul demnitarilor României pesedizate, autocraţi şi dictatori de genul Erdogan şi Orban, chiar dacă, din raţiuni de imagine, cei mai mulţi foşti securişti şi emulii lor se feresc să-şi admită fără înconjur preferinţele. Or, nu întâmplător, autocraţii de la Budapesta şi Ankara sunt buni prieteni ai tiranului moscovit.

Mai ales premierul maghiar, nominal un creştin-democrat, în fapt, mai degrabă un cap de famiglie şi de clan decât un om politic democrat, încurajează şi inflamează pasiunile oligarhiei pesediste. Care numai social-democrată nu e, de vreme ce se arată compatibilă şi cu un lider islamist ca Erdogan, dar şi cu populiştii şi extremiştii de pretutindeni.

Dar nu sunt toate acestea doar speculaţii? Simple aprehensiuni? Există oare indicii probând această dramatică reorientare a ţării?

Boicotul ședinței Comisiei de Apărare, menite să dea undă verde achiziției de rachete americane Patriot, de către senatorii guvernamentali și întâlnirea neplanificată a șefilor diplomației americană și română pe aeroportul Otopeni conferă consistență suspiciunii că puterea dragniotă încearcă să șantajeze Statele Unite. E ca și cum ar avertiza Washingtonul că România poate și altfel. În speță s-o ia spre răsărit, să abandoneze America, să opteze pentru Vișegrad sau pentru alianța franco-germană.

Doar cine insistă să nu vadă toate aceste indicii rămâne orb la ele. E adevărat că laşitatea este proprie jenantei elite politice pesediste. După o mai veche tradiţie dâmboviţeană, îi e frică să ia decizii irevocabile cât timp nu s-a clarificat în favoarea cărui grup se va tranşa în cele din urmă lupta pentru putere divizând actualmente şi structurile euroatlantice şi lumea post-sovietică şi cea globalizată. 

Dar pentru ce tabără îi bate inima nu mai e demult secret. E suficientă o analiză succintă a declaraţiilor haluucinante pentru apărătorii democraţiei şi ai alianţelor occidentale ale României, acordate RFI de către fostul ministru de externe Corlăţean. Deşi un diplomat cu un bilanţ submediocru, deşi apărat de gratii meritate cu prisosinţă prin decizia majorităţii penale din Parlament, care a refuzat, revoltător, să-i ridice imunitatea, deşi s-a făcut vinovat de încălcarea gravă a dreptului de vot al românilor din diaspora, Titus Corlăţean a vorbit. Iar când a vorbit a scos pe gură în stilul său de politruc agramat perla propunerii ca România să se alinieze grupului de la Vișegrad.

Potrivit lui Corlăţean, România îşi face iluzii că stă la masă cu cei mari, fiind mereu conformistă...de ce să nu lucrăm cu cei care au interese similare cu ale României în interiorul UE”. Cine, mai exact, sunt cei din urmă, în opinia pesedistului ex-şef al diplomaţiei române? Cei „stigmatizaţi de capitale mari sau de Bruxelles”.  Unde bate ex-ministrul guvernului Ponta? Ce înseamnă, pe şleau, propunerea lui? E lesne de tradus: penalul PSD-ist recomandă orientarea Bucureştilor spre Budapesta şi Varşovia. Mai precis, spre Viktor Orban şi Jarosław Kaczyński, duşmanii cordiali ai Berlinului şi Parisului.

Deci, pe cale de consecinţă, fără s-o declare pe faţă, Corlăţean sfătuieşte România să se plaseze în contra Germaniei şi Franţei. Şi, prin urmare, ferindu-se din nou cu mare grijă s-o declare explicit, ar vrea s-o vadă întoarsă către Putin, prietenul la toartă al unora din liderii acestui grup.

În context, Corlăţean se dă bărbat, pune paie pe foc şi se expune deriziunii. Căci, imprudent, invocă filistin „demnitatea” şi „coloana vertebrală” ale asumării intereselor naţionale. Or, unde i-o fi fost bărbaţia ca diplomat-şef? Insul, dotat, ca omul nou, cu o memorie fatalmente scurtă, uită că el, în calitate de ministru de Externe, nu s-a dovedit niciodată vrednic de respectul compatrioţilor săi, n-a avut niciodată onoarea şi demnitatea de a ţine seama de interese naţionale. De pildă de cel, evident, de a încuraja implicarea românilor din afara ţării în treburile cetăţii, prin participare la vot. Dimpotrivă, a făcut tot ce i-a stat în puteri să violeze cum a vrut acest interes.

În numele cui face oare Corlăţean toate aceste propuneri? "From Russia with Love"? În numele populistului său partid, PSD, al cărui parlamentar mai e?

Evident, toate acestea nu înseamnă că România ar trebui să refuze să-şi urmărească interesele, să respingă dialogul şi cooperarea cu statele din grupul de la Vișegrad, ori să articuleze o politică externă coerentă. E însă bine să n-o facă prin intermediul unor politruci de rang secund trimişi la înaintare să testeze prin declaraţii iresponsabile reacţiile unei eventuale reorientări a ţării spre Rusia. Şi e bine să n-o facă regresând spre un ev mediu asiatic.