Rădăcinile au rămas în ţinuturile natale, aripile au crescut în Germania

Concret, documentul vizează soarta celor circa 14 milioane de germani care, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial au fost nevoiţi sau au decis să-şi părăsească ţinuturile natale din estul şi sud-estul Europei, refugiindu-se din calea Armatei Roşii, apoi din cea a instalării regimurilor comuniste în ţările devenite satelite ale Moscovei.

In textul acestui document, între altele, este menţionat şi dreptul la patrie, dar şi un apel la dezicerea strămutaţilor de orice sentiment de ură şi răzbunare. Nu puţini dintre aceştia, mai ales din rîndul populaţiei civile, au fost ei înşişi victimele unor acţiuni vindicative, ale prigoanei şi spolierii în anumite ţinuturi din Polonia şi Cehia, care fuseseră trecute de nazişti prin foc şi sabie. Şi azi încă, spre deosebire de vecinii lor francezi, austrieci, polonezi, relaţia germanilor cu noţiunea de patrie - Heimat - rămîne dificilă, grevată de povara trecutului naţional-socialismului şi, nu în ultimă instanţă, şi de propaganda, samavolniciile şi fărădelegile comise de regimul comunist din fosta RDG.

Chiar dacă la Stuttgart, împlinirea a şase decenii de la adoptarea Cartei Strămutaţilor, considerată şi un act de reconciliere este oficiată în prezenţa ministrului federal de externe Guido Westerwelle, a ministrului federal de interne Thomas de Maiziere, a preşedintelui Bundestagului, Norbert Lammert, precum şi a preşedintei controversate a Asociaţiei Strămutaţilor, Erika Steinbach, în avanpremieră, jubileul fusese precedat de tonuri critice. A fost deplînsă inexistenţa, în textul Cartei, a trimiterilor la atrocităţile comise de nazişti, remarca publicistul şi scriitorul Raplh Giordano într-un eseu apărut în revista lunară de cultură politică „Cicero". Această „decontextualizare" istorică a comemorării victimelor este „deplasată", consideră Ralf Giordano, reclamînd o actualizare a Cartei, care la vremea ei a fost concepută şi ca o formă de protest la adresa forţelor de ocupaţie faţă de caracterul nelegitim al alungării etnicilor germani.

Cultivarea reperelor culturale

Independent de obiecţiile de principiu, ideologice sau politice, întemeiate de altfel, aduse Cartei Strămutaţilor, aşa cum a fost ea redactată în 1950, în deja plin război rece, sau cum este ea astăzi evocată, cert este că fiecare din cei 14 milioane de etnici germani refugiaţi în timp din est în vest, îşi are propriul destin. Nu este mai puţin adevărat că în primii ani după constituirea Asociaţiei Strămutaţilor şi a diverselor sale filiale, în funcţie de regiunea de provenienţă a refugiaţilor (din România, de pildă Şvabii Bănăţeni şi Saşii Transilvăneni) au persistat în rîndul membrilor reminiscenţele unei ideologii brune la fel cum, mult mai tîrziu, sub acelaşi frontispiciu, s-au oploşit şi agenţi ai temutei Securităţi sau STASI.

Ar fi totuşi nedrept să se treacă cu vederea, din raţiuni ideologice, faptul că diversele filiale ale Asociaţiei Strămutaţilor Etnici Germani din estul Europei au contribuit ele însele la reconstrucţia Germaniei distrusă de război, au asigurat, cît timp a existat Cortina de Fier, o legătură nu numai culturală, între etnicii germani rămaşi în ţinuturile ocupate de comunism şi cei din Republica Federală.

Strămutaţilor rădăcinile le-au rămas în ţările de unde au plecat, aripile le-au crescut în Germania,

s-a făcut auzită în aceste zile o afirmaţie vizîndu-i pe tinerii saşi transilvăneni care trăiesc la München. Ca pentru oricare alt refugiat, despămîntenit sau exilat, şi pentru strămutaţii etnici germani problema identităţii se articulează în alţi termeni decît cei la care recurg persoanele care nu s-au despărţit niciodată definitiv de ţinuturile lor natale. Această identitate inconfundabilă se cuvine transmisă copiilor, cultivată, pentru ca în plină epocă a globalizării să nu fie înghiţiţi de masa celor lipsiţi de orientare, a dat de înţeles Bernd Fabritius, preşedintele Asociaţiei Federale a Saşilor Transilvăneni din Germania. Şi în cazul strămutaţilor, necesară rămîne pentru păstrarea conştiinţei identitare, cultivarea reperelor culturale.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz