Războiul religios european

Într-un articol publicat recent pe Project Syndicate fostul minstru de finanțe al Greciei, Yanis Varoufakis, căuta să arate că Europa nu are cum să progreseze dacă Germania nu va accepta o anumită redistribuire a resurselor. El anunța, cu șiretenie, din titlu că va dezvolta ”O bună idee germană pentru 2018” și recurgea apoi la o interpretare sofistică a lui Kant.

Pe scurt, susținea Varoufakis, dacă binele decurge din rațiune, atunci e rațional - și implicit bine - ca țările productive și cu excedente comerciale mari ca Germania să-și împartă averea, căci altfel Europa în întregul ei va sucomba prin efectul dezechilibrelor. Nu e nimic nou aici, economistul ”revoluției grecești” fiind perfect consecvent. Dar și de data aceasta el are meritul că discută fondul problemei, punând degetul pe unul din locurile dureroase și anume diferențele economice structurale dintre țările Uniunii Europene.

Un economist român, Valentin Lazea, prezentase la finele anului trecut o bună analiză a situației din perspectiva balanței comerciale, arătând că România nu ar putea adera în mod profitabil la moneda comună dacă nu va reuși să adopte ”modelul german” al excedentului comercial, ceea ce ar presupune o inversare completă a tendinței actuale: ”Din cele de mai sus, scria Lazea, rezultă că o convergenţă structurală a României cu statele Europei Centrale şi de Vest presupune, printre altele, şi adoptarea unui model de creștere bazat pe export (şi mai puțin pe consum), care să genereze surplusuri de cont curent” (cursdeguvernare.ro).

Valentin Lazea se plasează desigur pe o poziție opusă lui Varoufakis (și a stângii de aceeași inspirație), căci el susține că o bună integrare prespune ca Uniunea în ansamblu să fie guvernată de un model economic unic, în timp ce economistul grec pretinde că generalizarea modelului german ar fi un dezastru.

Dar complicația aceasta economică (care, în definitiv, a dus și la ideea Europei cu două viteze) încă nu explică decât o mică parte a dificultăților cu care se confruntă Uniunea Europeană. Dacă ar fi vorba doar de balanța comercială și de deficitele bugetare, atunci nu ar exista un dezacord vizibil între țări ca Polonia, Ungaria, Germania sau Olanda. Ba, am putea chiar asista la o regrupare a țărilor europene după alte linii de demarcație. Germania și Europa Centrală ar regăsi o solidaritate civilizațională de veche tradiție, în timp ce Franța ar tinde să evolueze alături de sudul latin, Italia și Spania. Un filosof italian, Giorgio Agamben, susținea chiar că Sudul ar trebui să se coalizeze într-un soi de imperiu latin cu prelungiri către Africa de Nord, lăsând Germaniei să creeze o confederație a Nordului. Ce-i drept, Agamben nu lua nici el în considerare doar factorii economici.

O altă linie de demarcație care pare să bruieze toate afinitățile de ordin economic este aceea care ține de mentalități și de ideile generale. Cea mai bună ilustrare ne-o oferă polemica recentă pe tema statului de drept în Polonia. Iată ce scria, deunăzi, un lider proeminent al stângii liberale occidentale: ”Uniunea Europeană a fost edificată cu scopul de a garanta cetățenilor noștri libertatea, democrația și respectul legii. Dacă guvernele Ungariei și Poloniei doresc să construiască societăți închise și iliberale, ele trebuie să plece din UE” (Guy Verhofstadt, facebook ,9 ianuarie 2018).

Dar Ungaria și Polonia nu respectă statul de drept? Așa pretinde Verhofstadt, dar, în realitate, termenii sunt destul de nesiguri, permițând interpretări complet diferite. Știm prea bine că guvernul de la Budapesta susține că este adevăratul apărător al legalității și că Berlinul este acela care a nesocotit respectarea normelor Schengen  deschizând frontierele pentru un milion și ceva de refugiați. Iar zilele trecute, liderul CSU din Bavaria, Horst Seehofer, i-a dat încă o dată dreptate. Prin urmare, nu doar ungurii sau polonezii, dar și o parte semnficativă a dreptei conservatoare germane interpretează statul de drept în sensul legalității riguros aplicate, ceea ce nu are nicio asemănare cu interpretările unui Verhofstadt sau Timmermans.

Dar în cele din urmă, nu aici se află miezul intim al disputei, ci mai curând în sensul care se oferă noțiunii de ”societate deschisă” și, implicit, noțiunii de ”democrație”. Căci dacă ar fi să luăm în considerare accepția pe care o dă noțiunii, inventatorul ei, filosoful Karl Popper, o ”societate deschisă” este aceea în care un individ, indiferent de originea sa socială (fiul unei portărese sau dimpotrivă, al unui diplomat cu origini aristocratice, autohton sau descendent al emigrației, etnic majoritar sau minoritar,  etc.) are aceleași șanse de promovare socială, putând deveni, la fel ca oricare altul, președinte, ministru, academician sau vedetă adulată de marele public. În acest sens, diferit de cel popularizat de fundațiile finanțate de George Soros, nimeni nu ar putea spune că Polonia, România, Cehia sau Ungaria nu ar fi cu adevărat ”societăți deschise”.

Dar dacă prin ”societăți deschise” înțelegem pur și simplu revoluția nelimitată a moravurilor și abolirea frontierelor (fie și cu intermitențe, așa cum a fost în 2015) atunci, într-adevăr, Polonia, Ungaria, dar și Austria (și parțial Bavaria care schițase o opoziție față de Berlin) nu ar fi ”societăți deschise” și nici democrații integrale. 

Prin urmare asistăm la un veritabil ”război religios” european, care nu are ca obiect viziunea asupra economiei (așa cum spunea Emmanuel Macron într-o formulă de badinaj), ci concepția despre democrație/societate deschisă. A devenit atât de clar astăzi că vesticii și esticii cred sincer în ceea ce spun, încât nu putem caracteriza altfel situația decât ca un ”razboi sfânt”. Dacă în România, bunăoară, ambiguitățile și aproximațiile care ne exasperează de trei decenii mai pot permite unora să afirme, simplist, că asistăm doar la lupta dintre ”infractori” și ”oamenii cinstiți”, în Polonia, Ungaria & Co. se vede un cert angajament ideologic care pretinde să fie recunoscut ca legitim.

Iată motivul pentru care propuneam într-un articol anterior ca Vestul și Estul să inițieze o conferință pe tema Art. 2 din Tratatul Uniunii Europene, acolo unde se vorbește despre ”drepturile omului” și despre ”statul de drept”, căci ambele subiecte sunt analoage punctelor de dispută teologică dintre catolici și protestanți, cu 4-5 secole în urmă. Drepturile omului, așa cum remarca, oarecum surprinzător și papa Francisc la începutul acestui an, se dovedesc a fi un concept în plină mișcare care nu îngăduie fixarea într-un articol de lege fără să creeze teribile neînțelegeri, iar ”statul de drept”, așa cum am văzut, a devenit la rândul său motivul unei dispute, aparent, fără ieșire. Cu excepția, poate, a uneia singure.

Așa cum în SUA există încă state care practică pedeapsa capitală și altele nu, care limitează avortul și altele nu șamd, fără ca parlamentari ca Verhofstadt să facă o criză de nervi , așa cum în SUA există (încă), în ciuda disputelor juridice firești și inevitabile, o mai largă toleranță reciprocă, tot așa în Europa, viziunile diferite ar putea coexista fără să se prigonească reciproc. Condiția este ca partizanii unificării europene să renunțe la fundamentalismul ”valorilor”.