Radicalizarea europeanului de rând

Ajunge, de pildă, să se radicalizeze în regim de urgenţă. Şi, poate, să se arunce în aer, într-un atentat.

Radicalizarea nu reprezintă însă un fenomen strict individual. Are şi o componentă şi o traiectorie colectivă. 

Mulţi români cotizează la iluzia că suprimarea unui partid comunist nereformat şi deci ticălos, ca PSD, ar fi suficientă ca să scoată ţara din anomalia ei politică şi din criza ei cronică. Or, perpetuarea la putere a acestui PSD irecuperabil, împărţit între penalii lui Dragnea şi cei ai unui Ponta n-ar fi fost posibilă dacă societatea în ansamblul ei nu s-ar fi îmbolnăvit grav în comunism şi nu şi-ar fi prelungit maladia în tranziţie.

Dar e mai lesne de dat vina pe zmeul zmeilor decât de renunţat la himera unei colectivităţi de feţi frumoşi, victimizaţi de Spânul cel rău.

Occidentul e depozitarul altor boli şi iluzii colective. E suprinzător ce uşor se minte şi omul apusean. E uimitor ce fiinţă precară şi manipulabilă e, în est ca şi în vest, în ciuda forţei extraordinare a lui homo sapiens.

Din definiţia lui ar trebui să facă parte failibilitatea lui Adam. În chestiune e capacitatea uluitoare a individului de a-şi pune în paranteză aparatul cognitiv, de a raţionaliza postfestum acţiuni iraţionale, subconştiente, autoamăgindu-se că ar fi logice şi adecvate realităţii. În cauză e derapajul cognitiv şi psihologic sistematic provocat de goana lui după succes, perfecţiune şi degrevare de sentimentul culpei perpetue.

Ceea ce se întâmplă cu accidentarea sufletească, uneori fatală, a oamenilor de rând, în viaţa lor de zi cu zi ori în situaţii de excepţie, e relevant şi pentru procesul alunecării oamenilor în extremism politic. Încât, confruntarea cu islamismul radical n-ar trebui să fie o temă abordată doar politic, militar, financiar şi în termeni poliţieneşti. Ci şi un subiect de studiu psihologic.

Fiindcă incapacitatea de a face faţă unor dezastre personale, unei vieţi cu suişuri şi coborâşuri, precum şi modernităţii şi globalizării, în speţă unei societăţi complexe şi deschise, incapacitate situată la baza multor sminteli apolitice, e şi temeiul radicalizării tinerilor musulmani din vest.

Psihanalistul francez Fethi Benslama studiază fenomenul acestui tip de radicalizare de câteva decenii. Resortisant originar din Tunisia al unei suburbii pariziene explozive, în speţă Saint Denis, una doldora de locuitori musulmani şi aproape la fel de vulnerabilă la jihadism ca Molenbeek, din Bruxelles, patria belgiană a multor terorişti islamişti dintre cei mai eficienţi, Benslama pare să nu-şi fi pierdut timpul de pomană.

Expert în „psihanaliza Islamului”, după cum e prezentat de postul naţional de radio german, Deutschlandfunk, omul e autorul unui recent eseu, foarte interesant, intitulat „Hipermusulmanul. Ce-i mână pe oameni spre radicalizare”. Ameninţat în cartierul său, în care a devenit notoriu ca „islamofob”, deşi Benslama contestă categoric că ar detesta sau s-ar teme de religia musulmană, psihanistul francez parcurge în cartea sa istoria conflictului dintre musulmanii radicali şi moderaţi, respectiv dintre cei dintâi şi vest.

Potrivit lui, acest litigiu ar data din epoca napoleoniană şi ar fi consecinţa colonializării. Acest punct de vedere aminteşte oarecum de teza „Ciocnirii civilizaţiilor” a politologului american Samuel Huntington. În confruntarea (inevitabilă) dintre vest şi lumea islamică, musulmanii s-ar fi împărţit, potrivit lui Benslama, în modernizatori şi paseişti, primii argumentând în favoarea unei adaptări la modernitate, ultimii, jihadişti, îmbrăţişând acuza privind perpetuarea, prin colonialism, a cruciadelor Apusului.

Or, valoarea intuiţiilor lui Benslama nu rezidă câtuşi de puţin în această trecere în revistă istorică şi politologică. E, mai degrabă, consecinţa înţelegerii carenţelor societăţii seculare de tip occidental şi ale cetăţenilor lor în raport cu valoarea refulărilor şi a autosacrificiului, precum şi, în genere, cu virtuţile psihologice ale religiilor. Care, dacă intră în defensivă încep să cheme constant la jertfe.

În temeiul Islamului şi Coranului, Islamismul le dă oamenilor şansa de a-şi valoriza existenţe banale, stupide, criminale, ridicându-le la rangul unui soi de naraţiune teoforă. Una care elimină frontiera dintre viaţă şi moarte. Din găinar mărunt şi insignifiant, radicalizatul, precum croitoraşul cel viteaz, omoară mai multe muşte dintr-o lovitură şi creşte în ochii săi nemăsurat. Cu ajutorul religiei, islamismul îi procură sens existenţei sale vide şi neînsemnate, metamorfozându-l în cavaler şi apărător al credinţei. Concomitent, proaspătul extremist îşi rezolvă sieşi complexele de inferioritate şi sentimentele de culpă şi îşi legimitează existenţa de infractor, eliminând, simultan, sentimentul derivei culturale şi identitare.

Încât, potrivit lui Benslama, radicalizarea se preface într-un soi de panaceu, de soluţie universală, şi devine, totodată, nu doar o maşină de spălat păcate, ci şi o "formă de autoterapie", o ieşire oportună din crize psihice, din stări sufleteşti de urgenţă.

La asemenea avantaje, ar fi fost greu să nu-i atragă şi pe creştini. Potrivit studiilor utilizate de  Benslama, „nu mai puţin de 50 la sută din islamiştii radicalizaţi sunt neofiţi”, inşi convertiţi.  Francezul, pentru care islamismul ar fi o "utopie antipolitică", după cum scria Shirin Sojitrawalla, în ziarul berlinez "taz", crede că, la mijloc, s-ar situa, între altele, „sentimentul de vinovăţie al europenilor faţă  de fostele lor victime coloniale”. Iar pe de alta, „deriva identitară şi culturală a multor tineri" (inclusiv, fireşte, creştini, europeni).

Or, după cum am subliniat repetat, tentaţia radicalizării islamiste e identică, în mare măsură, cu ispita comunistă sau fascistă. Islamismul nu e câtuşi de puţin o "utopie antipolitică", de vreme ce religia islamică, pe care o converteşte ideologic, nu cunoaşte noţiuni precum laicismul şi despărţirea statului de religie. E o utopie politică (fie şi pe temei religios) în toată regula. O ispită căreia îi sucombă, cu predilecţie, oamenii anemiaţi,  sufleteşte slăbiţi, cognitiv şi intelectual dezechilibraţi, psihic, vremelnic, handicapaţi.